Analiza lingvistică poate încerca o descriere obiectivă a unui cîmp lexical, încercînd să-şi păstreze obiectivitatea, fără a se lăsa prea uşor tentată să confirme un clişeu al dezbaterilor publice actuale: înrădăcinarea corupţiei în societatea şi în mentalitatea românească. Nu se poate însă nega faptul că lexicul românesc din domeniului ofertei "suplimentare" şi nefixate de o lege propriu-zisă este bogat, variat şi nuanţat. Termeni mai vechi şi mai noi marchează anumite diferenţe semantice: între oferta în bani şi cea în obiecte, pentru a obţine sau nu avantaje ilegale; deosebirea principală priveşte plasarea "darului" înaintea sau în urma unui serviciu, condiţionat deci sau nu de el: între tipul mită şi bacşiş diferenţele sînt mari, dar uzul lingvistic le substituie de multe ori, prin extensii ironice. încă din textele vechi româneşti (în primele traduceri de texte religioase, în pravile, la cronicari) apar cuvintele (de origine slavă) mită şi mîzdă. Ceva mai tîrzii sînt turcismele ruşfet, ciubuc, bacşiş. Alături de vechile şi popularele peşcheş (turcism) şi plocon (slav), au suferit o convertire semantică înspre sensul marcat negativ şi termeni precum dar, drept, atenţie. în toate perioadele, pentru a desemna acţiunile de mituire au fost folosite şi expresii metaforice sau metonimice - de la vechiul a unge osia (cu atestări cronicăreşti) la modernul şi familiarul a deschide uşa cu piciorul.

E interesant de văzut care este situaţia actuală, în ce direcţie se modifică raportul de frecvenţă şi trăsăturile semantice ale cuvintelor din respectivul cîmp lexical. Mi se pare evident că termenul preferat în momentul de faţă - cel puţin în stilul colocvial - este şpagă. Mita a rămas un termen de specialitate (tehnic, juridic) destul de inexpresiv. Bacşiş s-a specializat pentru sumele mici, oferite după prestarea unui serviciu, în raporturi de inegalitate a poziţ