Se pot spune multe despre Adrian Cioroianu. Ca orice personaj care are o anumita forta si destul curaj, a stirnit reactii de toate felurile, simpatii si antipatii la fel de intense. Oricum, aparitia sa nu poate fi trecuta cu vederea, cu atit mai mult cu cit e prezent peste tot, in mediile universitare, dar si in cele politice, in presa scrisa, dar si la televiziune. CV-ul sau este, de asemenea, impresionant: doctorand in Romania, dar si in Canada, bursier la Colegiul „Noua Europa“, dar si consilier editorial la Editura Curtea Veche si membru al Grupului pentru Dialog Social. Avantajul sau incontestabil: se misca la fel de bine in zona stiintifica, in registrul oarecum grav, ca si in zona fictionala sau cvasifictionala a eseului, a biograficului. Textele lui saptaminale din Dilema si Scrum de secol, volum publicat la Editura Curtea Veche in 2001, o dovedesc din plin: ele inaugureaza un stil plin de optimism, caldura, patetism bine controlat si luciditate pentru a povesti si repovesti istoria vremurilor pe care le traim.
Istorie si autoreferentialitate
Exact acum un an, faceam un interviu cu un tinar politolog din generatia ta, pe care am incercat sa-l atrag intr-o discutie despre eugenii si adidasi. Nu am avut insa succes. Raspunsul lui a fost ca asemenea lucruri le-as putea aborda mai degraba intr-un dialog cu Adrian Cioroianu. Ce parere ai despre aceasta eticheta implicita si ce inseamna pentru tine raportarea perpetua la propriile amintiri, la propria copilarie?
Da, imi aduc aminte, cunosc persoana, nu-l numesti tu, nu o sa-l numesc nici eu. Cu regret, pentru ca – si o spun fara urma de malitie – acest tinar politolog este si unul dintre cei mai buni teoreticieni ai liberalismului din citi cunosc si, mai ales, imi este si bun prieten. Acum, ca ai incercat sa-l atragi tocmai pe el in discutii despre eugenii si adidasi –
