In 1986, cind romanul sau Plicul negru a fost drastic cenzurat, Norman Manea a inteles ca exilul este singura cale de scapare de sub teroarea regimului comunist. Dupa o relativ scurta perioada europeana, in martie 1988 isi incepe cariera americana ca bursier Fulbright si invitat al Universitatii Catolice din America. Devine apoi profesor la new-yorkezul Bard College, unde se afla si in prezent. Recunoscindu-i-se meritele literare si morale, in 1992 i se acorda Bursa Guggenheim si i se decerneaza Premiul Fundatiei MacArthur, numit si „Nobelul american“. Din 1987 incoace, opera sa este tradusa in germana, olandeza, franceza, italiana, engleza, spaniola, idis, norvegiana etc. Cel mai recent succes a fost obtinerea, la sfirsitul anului 2001, a importantului premiu italian Nonino. Norman Manea este, in momentul de fata, cel mai tradus si mai cunoscut scriitor contemporan originar din Romania. Dialogul nostru s-a purtat prin corespondenta.
„O drastica schimbare de destin“
Stimate domnule Norman Manea, multe din problemele dumneavoastra de creatie si de constiinta a exilatului sint discutate in interviurile pe care le-ati adunat in volumul Casa melcului, aparut in 1999 la Editura Hasefer, astfel incit anumite reluari sau intersectari cu marturisiri anterioare sint inevitabile. Afirmati acolo, intr-un interviu cu Marco Cugno: „La New York, limba in care scriu inseamna Romania. Tara, insa, se tot indeparteaza. Devine, tot mai mult, «tara indepartata»…“ Resimtiti ca definitiva despartirea de Romania? E numai o despartire administrativa si politica? Mai aveti interesul sau curiozitatea unei prezente fizice aici?
Definitiva este doar moartea. Ea transforma existenta in destin, cum spunea Malraux. „Partir, c’est mourir un peu“, spun tot francezii. Plecarea este o moarte partiala. Adesea, si o drastica schimbare de destin.
Tara i
