Ştiinţa, livrescul şi magia, ca pseudoştiinţă sunt surse alternante de plecare în proza literară a lui Vasile Voiculescu. Ele îşi dau întâlnire în terenul comun al naraţiunii parabolice, ajutând-o să se ascundă ca să poată trăi. Când stăpânesc ideologiile totalitare, trăieşte bine şi cine se ascunde bine scriind cifrat. Bene vixit qui bene latuit, spunea Descartes.

Revolta tăcută, dar nu lipsită de adâncime, a lui Voiculescu cheamă parabola antitotalitară, exact atunci când avea nevoie de ea, în perioada de după 1946, când scriitorul s-a refugiat în povestire, ca într-o utopie a spunerii libere sub acoperiri variate. Ironia e o astfel de acoperire, mitologia şi magia sunt alte văluri protectoare. Un scriitor autentic, cum nu se poate spune că n-a fost medicul Vasile Voiculescu, găseşte mijloacele de a reflecta codificat societatea opresivă, unde trăieşte în şi contra ei, definindu-şi astfel regimul de om revoltat. Despre harul lui de povestitor coborât din speţa lui Sadoveanu s-a scris îndeajuns, dar nu la fel şi despre răzvrătirea lui împotriva comunismului iminent în anii '46, răzvrătire pusă sub surdină de temperament, dar dedusă şi din confesiunea făcută fiului său despre scrierile "de sertar". O anume vehemenţă răzbate din refuzul de a mai publica ceva din proza scrisă, ca necesitate, în acei ani: "Ionică, eu mor. M-au omorât. Nu le dau nimic", îi spunea fiului, care a colaborat, totuşi, cu editorii postumi ai literaturii tatălui.

Condiţia de scriitor revoltat, cu suferinţa intens trăită până la a se preface în literatură subversivă, li s-a relevat primilor exegeţi, dar aceştia nu puteau vorbi decât prudent despre ea în 1982 (M. Braga) şi mult mai liber în analiza semnificaţiilor atitudinii narative în 1991 (N. Florescu). E vorba de proza postumă intitulată Lobocoagularea prefrontală. Mircea Braga o publica, pentru prima dată, în revista "Tra