Volumul Excelsior de Alexandru Macedonski, apărut în 1895, s-a "bucurat", în acelaşi an, de o semnalare maliţioasă din partea lui Caragiale:

"Primim la redacţie un volum de versuri cu un titlu, deşi savant şi exotic, dar îndestul de popular. E vorba de "Excelsior, poesii de d-nul Alexandru Macedonski".

Excelsior... Iată un comparativ care a iritat de multe ori în mod superlativ pozitiva mea persoană.

Am avut săpunul Excelsior; savantul meu amic, tînărul profesor de istorie la Facultatea de litere, d. Neculai Iorga, un alt Pic de la Mirandole, între quibusdam aliis, mi-a dat şi o dulce versiune a odei răposatului Tennyson, dulcele (cu atît mai dulce că a fost cel din urmă) poet oficial al curţii britanice; am văzut căzînd balonul Excelsior şi reuşind baletul Excelsior.

E ciudat: mai adesea reuşeşte o direcţiune să aibă un balet bun decît un balon să aibă o bună direcţiune.

Iată un balet în adevăr mirific! o idee mare vulgarizată prin cadriluri! o gîndire virilă simplă, exprimată printr-un complex de pulpe de sex contrariu!

E simplă, în adevăr, această nobilă concepţie - simplicitatea este un atribut al nobleţii! Spiritul Luminii în lupta-i seculară cu Duhul Întunericului, Luceafărul sclipitor contra Tenebrelor oarbe... Binele contra Răului - Excelsior!

Avem mai întîi prologul. În mijlocul unor talazuri negre, sub un cer acoperit cu nori negri, stă în lanţuri, pe o stîncă neagră, sub călcîiul unui demon mai negru ca toate, o umbră albă - e geniul civilizaţiei sub călcîiul Răului. Muzica este lugubră - o dezvoltare de acorduri disonante, în care domină nota sfîşietoare a unor dureri haotice, şi care urmăreşte gîfîind o rezolvare depărtată într-un acord perfect.

Deodată, o rază luminoasă - o minune a electricităţii! - sparge tavanul scenii şi se opreşte deasupra interesantului grup a celor două genii. La ating