- Cultural - nr. 177 / 10 Septembrie, 2002 "Unicul dor al vietii mele e sa-mi vad Natiunea mea fericita, pentru care dupa puteri am lucrat pana acuma!". Sunt cuvintele de inceput ale testamentului - simbolic numit "Ultima mea dorinta" - al "muncitului si neastamparatului Rege al muntilor" - Avram Iancu, de la a carui trecere in eternitate se implinesc 130 de ani. De fiecare data, in luna septembrie, intr-un requiem transilvan, ne cheama cu tanguitul prelung clopotele preapatimitului Ardeal spre mormantul de sub gorunul garbovit de la Tebea, unde, langa biserica cu tricolor, isi duce somnul lin si bland cel nascut din puterile interioare ale unei Natiuni. De fiecare data, in septembrie, gorunul lui Horea isi aduna toate sevele daunuirii cu chemarea: "Astazi, cu bucurie, Romanilor, veniti, / Pe Iancu in Campie / Cu toti sa-l insotiti". Cel care in Revolutia de la 1848 "venea ca un uragan sa curete aerul", cu nimb de erou al neamului, semet purtat "in viforele timpului", cel care a pus "pumnul in pieptul furtunii" stia mai bine decat toti ca, daca exista un "Dumnezeu al popoarelor", izbanditor poate fi doar cel "cu arma legii" in lupta. Nepatatul in viata, cancelist la "Tabla regeasca" din Targu-Mures, apoi coman dant de oaste in Cetatea Apusenilor, la doar 24 de ani, cel considerat ca un nou Decebal, sfidand imparatul, stia ca doar talpa tarii de straja la aceste porti ale Rasaritului poate inalta mai presus binele de rau. Stejarul neplecat al Cetatii Apusenilor s-a stins pe o prispa a unui gospodar, in nevoi, sarac si bolnav, asa cum ni-l reprezinta ultima si cumplita lui fotografie, comparabila, prin destin, doar cu cea a geniului spiritualitatii romanesti - Mihai Eminescu ravasit si ars de gandul natiei sale, cu ochii spre Zarand, singura avere gasita asupra-i fiind doar o basma, poate a unei femei candva iubite, fluierul din cires si jalba mototolita cat