Cînd ripostam în adolescenţă unui prieten scriitor, mai în vîrstă decît mine: "Istoria omenirii e în noi", remarcă pe care n-o citisem în altă parte şi pe care el o găsise foarte pertinentă, nu ştiam cît de des aveam s-o invoc cu diferite prilejuri; practic, de cîte ori mă izbea paralelismul dintre evoluţia ideilor societăţii şi aceea a microcosmului personal.

Pe plan istoric, de pildă, valorile individualismului au fost instituţionalizate după acelea colective, etnice, naţionale; am trecut printr-un proces asemănător pe plan personal, ca urmare a lecturilor şi experienţei.

Uneori am impresia însă că noi cei din Israel trăim de fapt în atmosfera şi mentalitatea anului românesc 1848, atît de prevalentă continuă să fie - din motive lesne de înţeles - mentalitatea etnic-naţionalistă în rîndul unei bune părţi a populaţiei.

Niciodată de cînd am păşit în viaţa adultă nu mi s-a repetat atît de des ca în anii aceştia în Israel că sînt evreică. În România comunistă aveam prieteni evrei şi neevrei, unii dintre ei erau căsătoriţi cu evreice, dar în cercul în care mă învîrteam, în ziarele şi revistele pe care le citeam, problema nu era menţionată ca atare, tracomania aberantă cu care eram îndopaţi zi de zi ne făcea, dimpotrivă, alergici la orice exagerare a conotaţiilor etnice; înjuram, solidar, evrei şi neevrei, regimul care ne sugruma deopotrivă aspiraţiile la o viaţă liberă, vindecată de minciună, duplicitate, constrîngeri şi lipsuri de tot felul.

Luînd act mai apoi aici de rădăcinile mele şi izbindu-mă de diverşi oameni, toţi de un neam cu mine, am avut la un moment dat tendinţa de a absolutiza trăsăturile negative ale celor pe care i-am întîlnit: dacă atît de mulţi dintre ei au fost incorecţi, fără scrupulul cuvîntului dat, fără compasiune pentru semeni, nepăsători, calculaţi şi duri, înseamnă că trăsăturile acestora au dobîndit deja o dimen