Prin anii '70-80, batranii de la tara, care apucasera razboiul, erau convinsi ca pana la urma, chiar si dupa zeci de ani de comunism, tot vor veni americanii, sa dea jos regimul cu salam de soia si cozi la butelii. Aceeasi asteptare a ramas si dupa Revolutie, cand mitul americanului a fost inlocuit cu cel al investitorului, omul de afaceri dispus sa investeasca in ruinele unui C.A.P. sau ale unei mori, pe care sa le transforme, peste noapte, in fabrici ultramoderne, unde oamenii sa poata lucra decent, cu carte de munca si cu cateva milioane de lei pe luna salariu, bani care, la tara, te situeaza cel putin in categoria de mijloc. In sate uitate de lume si de vreme, unde aproape toate cladirile de care se legau amintirile si sperantele oamenilor au ajuns mormane de moloz, localnicii continua sa astepte banii investitorilor ca pe o minune, care ar fi in stare sa redea viata de altadata a localitatii. Pentru ca in multe localitati rurale o fabrica sau o exploatatie agricola, cat de mica, a insemnat poate o sansa unica pentru sute de oameni care nu mai credeau ca vor scapa vreodata de statutul de locuitori intr-o localitate la marginea lumii si a vremii. Pentru Ortisoara, sansa a venit sub forma unor oameni de afaceri dispusi sa investeasca bani si incredere in aceste locuri si in oamenii lor. Daca mai bine de jumatate din localnici nu au un loc de munca, situatia s-ar putea schimba daca aceste proiecte de investitii s-ar transforma in realitate. Fabrica de Betoane si Prefabricate, odata trecuta de stadiul de proiect, ar absorbi o mare parte din forta de munca neocupata a localitatii. Restul somerilor si-ar putea gasi o slujba stabila la parcul acvatic care se preconizeaza ca va fi construit aici. O baza de agrement care sa cuprinda un hotel mare, casute, un bazin de 2.000 de metri patrati, tobogane si care sa insemne venituri deloc neglijabile pentru localitate. Potentia