Tot mai putini interesati de un trecut din care tind sa vada doar greselile, oamenii timpurilor moderne ajung de cele mai multe ori in postura de dezradacinati, de venetici veniti de cine stie unde si indreptandu-se spre un viitor nesigur. Cum lucrurile trebuie sa se adapteze lor, urmele trecutului - imobile vechi, conace, castele - mor in uitare sau cunosc o a doua tinerete, readaptate nevoilor lumii contemporane. Oamenii sunt de fiecare data suprinsi cand cineva ii intreaba de povestea, mai veche sau mai noua, a locului in care traiesc de zeci de ani. "Cine mai are timp de prostiile astea?" este replica sub care omul modern isi justifica adesea ignoranta si indiferenta. Drumul de la resedinta de guvernator la inchisoare
Foarte putini din timisorenii care trec grabiti pe strada Eugeniu de Savoya, prin fata unei case mari, cu coloane si fatada sobre stiu ca, acum doua sute de ani, lumea ocolea, facandu-si cruce, aceasta cladire, in care se intra usor, dar se iesea greu, sau nu se mai iesea deloc. Casa Mercy, cladire de patrimoniu a Timisoarei, a servit zeci de ani ca inchisoare, aici condamnatii petrecandu-si viata dupa gratii, la regim de paine cu apa sau murind in chinuri in salile de tortura. Cladirea, ridicata in 1728-1730, a servit intr-o prima faza ca resedinta a guvernatorului Banatului, Claude de Mercy. Un militar sobru, facand parte din condotierii francezi ai Casei de Habsburg, Claude de Mercy a incercat si a reusit sa aduca o disciplina aproape cazona in dezordinea unui oras in extindere. Una din realizarile arhitecturii timisorene influentate de neoclasicism, cladirea a avut, dupa moartea lui Mercy, mai multe intrebuintari. Intr-una din monografiile Timisoarei se mentioneaza ca a fost resedinta a episcopului catolic, iar apoi, tribunal. La sfarsitul secolului al XVIII-lea, cladirea este transformata in temnita si isi pastreaza aceasta destinatie pan