Sapte intrebari, sapte raspunsuri, sapte intertitluri. Asta tine probabil de aerul magic, dar nu neaparat paranormal al suprarealismului. Tine de acea magie obligatorie si inerenta a realitatii, magie pe care suprarealismul n-o dezvaluie, dar o cultiva.

Acest interviu il caracterizeaza intru totul pe Dan Stanciu si ii seamana in cele mai mici detalii: perfectionist, ermetic, sau mai bine zis dotat cu un sistem perfect de etanseizare, adica bine inchis in sine insusi chiar atunci cind vorbeste cu ceilalti, efervescent, dar in mare taina, straniu si adesea foarte trist. As mai adauga si adesea foarte copilaros, atit in suparare, cit si in entuziasm.

Acesta este interviul unui poet pentru care perfectiunea lumii sta in mecanismele si in textele ei, in piulitele si in cuvintele acesteia, care trebuie neaparat sa fie puse acolo unde le e locul si nu altundeva.

Suprarealismul – altceva decit un capitol de istorie literara

Care au fost inceputurile suprarealismului tau? Cum scriai poezie inainte?

Am dat de suprarealism pe cind aveam, cred, 17 ani, intr-o perioada in care aerul intelectual de la noi era ceva mai respirabil decit fusese inainte si decit avea sa fie mai apoi. Era o vreme cind, in Romania, o minte cu toti porii deschisi, cum au indeobste tinerii, putea capta semnale venite si dinspre suprarealism. E drept, aceste semnale erau vatuite, abia audibile, circulau pe canale si prin filtre nu o data deformante. N-as vrea sa crezi ca in pragul anilor ’70, in R.S.R., se vorbea despre suprarealism in gura mare si pe toate drumurile, nici pomeneala, erau destule surle si trimbite avide sa ocupe spatiul sonor de unde realismul socialist tocmai fusese, oarecum pe sest, evacuat. Dar, din cind in cind, pe unele drumuri si in gura mica, se vorbea. Se auzea (pentru cine avea urechi de auzit) ecoul unui ecou. De obicei