Identitatea, un personaj in criza

Istoria literaturii se traduce prin istoria unei priviri. Asta, desigur, dupa ce vor fi fost rezolvate problemele legate de definitia literaturii. Mai intelept ar fi sa ocolim chestiuni otioase de genul acesteia. Literatura exista. O data scris, textul incepe sa devina, sa insemne, sa se raspindeasca – si, poate, sa se risipeasca. Istoriografia are in general prudenta, deontologica sa-i spunem, de a se opri acolo unde timpul trecut, acela care desavirseste, cum spune Joubert, incepe sa invie. Limburile acestea sint insa cele mai seducatoare. Mai exigente cu cel care se incumeta sa le cartografieze. Circumstantelor fericite, ale consensului in privinta delimitarii temporale revolut/actual, trebuie sa le fim recunoscatori. Acestea au existat in Romania acum aproape doisprezece ani. Literatura post-„modernista“ a luat loc in canon. S-a consacrat. Are o identitate pregnanta, a patruns in manuale, se afla in topul preferintelor, s-a fixat si ca principalul obiect al snobismului in materie, chiar daca publicul cititor de literatura a scazut. Generatia de creatie care a produs-o a stiut (ca trebuie) s-o argumenteze teoretic. A impus-o astfel si la nivel academic. Vom vedea daca aceasta consacrare va impieta, sau dimpotriva, asupra receptarii ei ulterioare. Si, oricum, e reductionist sa vorbesti despre aceasta literatura, „literatura optzecista“, la modul holist, cu toate ca celebritatea sintagmei vine ca efect al vointei autorilor ei de conceptualizare unitara, pentru a „o“ putea inscrie cu litere groase in nomenclatorul istoriei literaturii.

Revin. Pentru ca alte literaturi se confrunta cu crize de identitate, iar pasii istoricilor literaturii se opresc la capatul covorului, cu teama ca, de-aici inainte, niciodata nimeni nu va mai intinde vreun covor. Asa se petrec lucrurile in literatura franceza. Este intristat