Numărul şi Linia

în ţara în care ajunsese, maşina de perforat făcea patru găuri în loc de două. Foile de hârtie erau astfel de două ori mai bine prinse în ghiarele dosarului. E adevărat, nu puteau fi introduse în dosar la fel de uşor, dar nici nu puteau fi scoase decât cu un efort dublu. înseşi dosarele erau de două ori mai încăpătoare, iar coperţile cel puţin de două ori mai solide. Dintr-un carton gros şi negru, sau dintr-un plastic scorţos de culoarea cenuşii. Erau dosare de viaţă lungă, la fel ca şi rafturile grele, din lemn masiv. Aşezate într-o ordine perfectă, fiecare cu eticheta lui, fiecare în sectorul lui. Dar cele mai multe erau, poate, dosarele Timpului. De aproape cinci sute de ani, preoţii înscriau în catastifele lor cifre: naşteri, botezuri şi celelalte. De mai bine de un sfert de mileniu, meteorologii notau gerul nopţilor şi răcoarea zilelor. Nu prea departe se născuse Celsius.

în ţara în care ajunsese, i s-au cerut din prima zi: numele, prenumele, vârsta. I s-a dat, în schimb, un talisman pe care să-l poarte la piept tot timpul. Nu era crucea lui Iisus, nici steaua lui David, nici semiluna lui Mahomed. Era o plăcuţă de tinichea argintie, cu un număr imprimat pe ea. Numărul lui.

Cu Numărul său prins de gât, a intrat în magazinul în care se vindeau băuturile - ca să cinstească evenimentul - şi a tras un număr din aparatul de la intrare. înaintea lui toţi clienţii aveau un număr în mână. A aşteptat şi el, cu ochii pe ecranul verde, să-i iasă numărul. S-a dus apoi să expedieze o scrisoare acasă, precum c-a ajuns sănătos, "ceea ce vă doresc şi vouă". Intrând în oficiul poştal a tras un număr. Puţin cam îngrijorat a plecat spre casă, zicându-şi că în ţara în care ajunsese religia oficială era cultul Numărului.

Şi au trecut zile, au trecut săptămâni şi luni în care s-a bucurat că e singur şi anon