Doina Jela este una dintre figurile emblematice ale tuturor demersurilor postrevolutionare de cercetare a lumii inchisorilor comuniste. Iar cartea sa, Lexiconul negru, e probabil un soi de apogeu al acestui tip de demersuri. Ne-am obisnuit ca dictionarele sa ne „vorbeasca“ despre lucruri abstracte sau indiferente, la fel ca literele din alfabet, sau despre lucruri marete. Cu atit mai mult ne este acum util acest inventar de figuri intunecate care ne ofera pentru prima data un chip concret al raului. Raul nu mai este astfel o generalitate pe care s-o teoretizam. El ascunde altminteri oameni si identitati precise, pe care cartea Doinei Jela le dezvaluie.
„Barbatii pe care i-ai putea admira tu sint sau morti, sau in puscarie“
Romanii si-au uitat, se pare, adevaratii „inamici“ din trecut si prefera sa-si transforme amintirile rele in unele bune. Ce credeti despre asta?
Intr-o anumita masura, tendinta de „a-ti uita adevaratii inamici“ si de „a-ti transforma amintirile rele in unele bune“ nu are in ea nimic romanesc, nu cred ca e un blestem sau o tara, specifice noua. Uman, tendinta aceasta este mai degraba o regula decit o exceptie. Orice om, de pe orice meridian, este inclinat sa faca mai degraba lucruri care-i fac placere si sa le evite pe cele care-i cauzeaza suferinta. Orice om este, pe de alta parte, mai mult sau mai putin manipulabil, fiindca „uitarea inamicilor“ nu se produce de la sine, fara contributia inamicilor insisi. A inlocui amintirile rele cu altele bune pentru a-ti face memoria „frecventabila“ are ceva comun cu situatia noastra, anume a celor iesiti dintr-o istorie uneori putin magulitoare pentru noi, desigur, dar oamenii cu o memorie prodigioasa si lucizi nu se gasesc nicaieri chiar pe toate drumurile. Aceia sint oameni puternici, apti sa suporte poverile realului si sa reactioneze „barbateste“ in fata lui. T
