Estetica uritului cotidian, banal, perisabil „imortalizat“ in imagine fotografica este una dintre temele grave ale fotografilor generatiei postmoderne. Aceasta tema recupereaza fete ale realitatii cotidiene privite fara aurul gloriei, investigind in particular forme ale frumosului neidealizat.
Fotografiile lui Dan Vezentan inregistreaza astfel de „lucruri urite, care prin distrugere devin frumoase“, in balanta alcatuita de actiunea degradanta a omului si revansa timpului si a naturii.
Grupajul de fotografii expuse are ca subiect copacii unei paduri, crestati de turisti. Atentia o au aceste inscriptii care se pierd intr-un proces lent de refacere naturala, copacii integrind in scoarta urmele taieturilor, crescind o data cu ele. Perpetua ramine numai actiunea umana repetata instinctual, de a lasa o urma peste timp, crestind in scoarta unui copac o amintire databila in timp, o memorie la fata locului in care te vei intoarce, macar pentru a verifica urma lasata.
Aceste urme, personalizate, sint in general povesti de iubire prescurtate vulgar sub forma unei adunari a doua nume – ale celor care isi imprima astfel idila rustica, bucolica – ce se termina in mod obisnuit cu un egal si o inima. In toate cazurile, idila schematizata in simpla adunare este si datata. Fotografiile lui Dan Vezentan pun in lumina savuroasa aceasta asociere bizara intre iubire, lama de cutit si un copac ales special dintr-un luminis de padure. Fiecare fotografie dezvaluie o astfel de poveste ascunsa de o banala operatie matematica, intr-o asociere spontana de urit si frumos. Unele semne sint „ingrijit“ crestate, iar cuvintele sint vulgare sau chiar obscene, altele abia cioplite, dar de o simplitate si naivitate perfecte. Contrastul intre gestul de a cresta copacul in elanul infiriparii iubirii este in fotografiile lui Dan Vezentan subiect de „putin umor“, de sarja pe o tem
