Tortionarii si „banalitatea raului“
Care ar fi, dupa Revolutie, principalele tipologii destinale ale fostilor tortionari? Unii probabil ca s-au ascuns in multime, altii (putini) s-au spovedit, altii au dat din coate mai departe…
Multi dintre ei, cei mai multi, au pierit, anonimi, in mijlocul comunitatii in care au trait nestiuti. Comunismul nu era un regim al transparentei, dupa cum bine stiti. Au murit infestind, intoxicind acea comunitate cu normalitatea anormala a meseriei lor si inducindu-i si astazi acel paralizant scepticism, mirare-fara-mirare in fata ororii, caracteristic popoarelor care au trait experiente ca a noastra. Dumitrescu, seful inchisorii de la Pitesti, care batea ca si cum ar fi practicat un sport de intretinere, pina cind camasa alba i se umplea de singe, era cunoscut la Pitesti si la Bucuresti, unde avea locuinta alternativa, ca un desavirsit domn, un bun dansator si un om cu conversatie interesanta. Leonte Rautu era un bunicut adorabil. Plesita era, acum vreo sase luni, un mosneag decrepit, care mergea in cadru de culoarele spitalului SRI. Nimeni nu stie, despre cei mai multi dintre ei, cum le era somnul si ce visau. Despre unii stim ca somnul le era tulburat de cosmaruri, dar nu au avut necesara anvergura intelectuala si morala cit sa inteleaga ca raul facut are o amplitudine mai mare decit propria persoana si persoana pe care au chinuit-o si ucis-o, ca de marturia lor are nevoie o intreaga societate si n-au simtit nevoia s-o faca. Sau i-a impiedicat orgoliul.
Un caz care ma fascineaza pe mine este cel al scriitorului Petru Dumitriu, care a „scris“ abominabilul, o carte din care realmente a curs singe, scrisa pur si simplu ca sa pregateasca spiritele pentru varsarea de singe. Pe el l-au urmarit toata viata mustrarile de cuget, a fost un om nefericit si chinuit, se pare, dar nu suporta sa-l judece nimeni
