Îi datorăm lui Dimitrie Popovici, de la a cãrui naştere se împlinesc o sutã de ani, refacerea tabloului istoriei şi criticii literare consacrate lui Eminescu şi deschiderea unei noi etape în procesul complex al receptãrii. Contribuţia sa o putem urmãri la nivelul obiectivelor, prin lãrgirea domeniului de investigare (nevoia unui Eminescu global), al construcţiei critice, printr-o nouã motivare a raportului dintre cele douã tendinţe (critica raţionalist-ştiinţificã şi cea idealist-metafizicã), cât şi la nivelul metodei critice (analiza dublatã de sintezã), în spectrul orientãrilor moderne de abordare a textului literar. Rãspund acestor mutaţii de viziune şi structurã cele trei studii ale criticului clujean: Eminescu în critica şi istoria literarã românã (1947)1), Poezia lui Eminescu (1948)2) şi Romantismul românesc (1952)3). Ele formeazã un tot organic, şi nu au rãmas fãrã ecouri în critica eminescologicã ulterioarã pânã la aceea de azi.
Lucrarea Eminescu în critica şi istoria literarã românã rãmâne, de fapt, singura noastrã sintezã dintr-un capitol plin şi încheiat de eminescologie. Cele douã pãrţi ale studiului-curs, din anii universitari 1945/1946, respectiv 1946/1947, au meritul cã iau în discuţie, cu o mare dozã de obiectivitate criticã, cele douã atitudini fundamentale în complexul receptãrii lui Eminescu, prima de ("glorie negativã") care a deschis un curent al contestãrilor, cealaltã de interpretare pozitivã, critic-ştiinţificã şi de fixare a valorii poetului în literatura românã şi universalã. Douã motive majore par sã stea la baza acestei întreprinderi de sintezã: primul, absenţa "unui studiu de sintezã în istoriografia eminescianã" (ECR p. 7), cel de-al doilea, preocuparea pentru schimbul ideilor între eminescologi pe diferite etape ale receptãrii, corelatã cu nevoia de ordonare a materialului atât de amplu şi neomogen adunat în "problema