Profesorul Liviu Onu preda, în 1980, cursul de istorie a limbii române la Facultatea de Litere din Bucureşti. Materia îi înspãimînta îndeajuns pe studenţii de atunci: dar, ca multe spaime, şi aceasta era amestecatã cu respect. Retras, absent, poate timid, schiţînd din cînd în cînd cîte un zîmbet politicos, profesorul nu fãcea nici un efort pentru a-şi transforma cursul în ceva cît de cît amuzant. Dar tocmai acest lucru îi crea o anume popularitate. Va fi fost miracolul acelor vremi întoarse pe dos, ori poate cã pur şi simplu aşa ceva se întîmplã oricând şi oriunde: fapt e cã se bucura de simpatie printre studenţi tocmai pentru cã nu pãrea sã facã nimic ca sã o caute. Trecea în revistã, imperturbabil, transformãrile fonetice, cu o voce monotonã şi cu aerul cã o asemenea ocupaţie e în sine destul de importantã şi chiar plãcutã; tînãrul public aflat întîmplãtor în zonã fiind liber sã participe sau nu la un exerciţiu intelectual.
Se legau de el o seamã de povestiri, de scenete perfect autentice. La ultimul curs, de pildã, dupã o lungã sintezã recapitulativã asupra principalelor fenomene ale evoluţiei limbii, s-a ivit, imprevizibilã, invitaţia de a formula întrebãri. Un coleg care îşi petrecuse ultimele douãzeci de minute suflecîndu-şi mînecile, înroşindu-se, înverzindu-se, sufocîndu-se de indignare şi agitându-şi pãrul vîlvoi, a izbucnit în acel moment, sãrind brusc în picioare şi întrebîndu-l, exasperat: ce rost avea ca noi, acum, sã pierdem atîta timp învãţînd despre felul în care nişte ţãrani inculţi de la Dunãre au pronunţat frumoasa limbã latinã, stîlcind-o iremediabil? În tãcerea stînjenitã care se lãsase, plinã totuşi de o morbidã curiozitate, nimeni n-ar fi putut spune cu exactitate dacã era mai probabilã iritarea autoritarã (impertinentul urma sã fie invitat afarã, pe un ton finalmente enervat) sau soluţia glumei minimalizante (replica ironic