Frumos titlu, nu? Este, de fapt, numele unei străduţe cam anoste care face legătura între Calea Floreasca şi Piaţa Dorobanţi. Pentru cei ce nu cunosc zona, calificativul poate părea nepotrivit. Ne-am obişnuit, nu fără îndreptăţire, să considerăm zona ca fiind un fief al lumii bune sau, în orice caz, al lumii cu bani. Oarecum surprinzător, pînă acum vreo cinci ani, pe cei 500 de metri ai săi, Puţul lui Zamfir nu se deosebea cu nimic de vreo străduţă laterală dintr-un orăşel uitat de baronii locali. Majoritatea caselor - improvizaţii disperate, cu încăperi minuscule, azvîrlite una peste alta. Scările ce duceau la etaj (adică la un metru şi jumătate înălţime) erau din specia celor folosite de bunicii noştri ca să ajungă în podul şopronului. Dar aveau toate orgoliul cîte unei curţi interioare de doar doi-trei metri pătraţi, în care se învîrteau dulăi nevrozaţi de regimul concentraţionar. Singura legătură vizibilă cu civilizaţia era reprezentată de robinetul modest, înfofolit iarna cu cîlţi şi scînduri, şi de capacul canalizării. Erau şi cîteva excepţii, case gospodăreşti, lipsite de fast sau false cochetării, dar bine întocmite, la care se făceau mereu îmbunătăţiri mărunte şi reparaţii. Şi toate astea într-o zonă, cum să-i spun, privilegiată. La un kilometru şi jumătate mai încolo locuia însuşi Ceauşescu Civilizatorul. Chiar străzile paralele erau populate cu vile somptuoase, pe care, înainte de '89, erau arborate plăcuţele IAL-ului. Şi mai 'nainte fuseseră ale altora. Dar cum istoria se reia pe o nesfîrşită spirală, după 1989 frumoasele vile au reintrat în circuitul proprietăţii private, dar cu noi proprietari, fără vreo legătură cu cei vechi. Oameni cu dare de mînă, cu Mercedesuri şi Rolexuri scoase rapid din mînecă. Dar mutaţiile din vecinătăţile bogate pluteau peste Puţul lui Zamfir, fără să-i atingă pe tîrgoveţii trăitori în altă ţară şi alt timp. Vara, la or