În febra aurorală din preajma Madridului, o tînără studentă întrebată la PRO TV de ce vrea, ea personal, ca România să fie primită în NATO, a răspuns: "Ca să ştiu că ne iubesc şi ei măcar a mia parte din cît îi iubim noi". Mă întreb dacă azi ar mai da acelaşi răspuns. Răspunsul realist la această întrebare e oricum cel mai rar auzit în ultima vreme. Am urmărit cu mare atenţie talk-show-urile pe această temă - pe cele serioase, dar şi pe cele de circumstanţă - ca să nu mai vorbesc de publicaţii, şi m-a frapat faptul că una dintre marile absenţe în aceste discuţii savante este tema securităţii României. E ca şi cînd opinia generală a cetăţenilor, care se inflamează brusc, dar efemer şi conjunctural, de cîte ori apare un focar minim de tensiune, undeva pe-aproape, punînd teama de "un conflict în zonă" deasupra fricii de inflaţie, ar intra apoi la fel de subit într-o stare amnezică şi nu s-ar mai sinchisi de aranjamentele de securitate care preocupă doar pe cîţiva analişti desueţi cu care nu vorbeşte nimeni. Or, e foarte clar, dacă România e invitată să adere la Alianţă, ea beneficiază imediat de toate garanţiile pe care, neclintit, Articolul 5 al Tratatului le oferă tuturor membrilor NATO. Chiar nu merită să ne gîndim că, de cînd a devenit România stat suveran, în 1878, şi pînă azi, niciodată n-am avut garanţii la acest nivel? Sigur, garanţiile sînt importante mai ales dacă ştii ce să faci cu ele: în pragul celui de-al doilea război mondial, România a ignorat garanţiile de care dispunea şi s-a refugiat, cu rezultate pe care le plăteşte şi azi, sub protectoratul Reich-ului. De cîte ori mă enervam, în anii trecuţi, de lipsa de disponibilitate a SUA faţă de aspiraţiile pro-NATO ale României, îmi aminteam, programat şi terapeutic, de americanul întîlnit odată de tatăl meu pe un aeroport al lumii, şi care, aflînd că e român, i-a spus încîntat: Romanian? Of course I