Ma ocup de interviurile din Observator… de mai bine de un an si jumatate. Ele au fost, in tot acest timp, modalitatea mea de a comunica neincetat cu cei de afara, daca pot spune asa. Au fost multi aceia care mi-au spus prieteneste ce le-a placut si ce nu le-a placut in textele respective si asta m-a determinat sa continuu, desi numai cine a facut munca asta stie ce inseamna sa transcrii o conversatie de o ora in sapte (ore).
Au fost, de asemenea, si unii care mi-au sugerat adesea ca ar trebui sa ma gindesc la Opera cea mare, ca, in loc sa ma ingrijesc de literatura care ma nemureste si care imi asigura o posteritate linistita, eventual glorioasa, ma ocup cu lucruri trecatoare. Asta inseamna ca, realizind un interviu, nu poti capata aceleasi galoane ca atunci cind scrii o cronica, o poezie, o prozisoara. Asta mai inseamna ca interviul nu mintuieste artistic, el este un fel de produs de second-hand, pentru ca tu, cel care intrebi, porti hainele celuilalt, ale celui care da, de fapt, greutate conversatiei.
Mi s-a reprosat ca, in loc sa lucrez la propria mea glorie, lucrez la cea a altora si, eventual, ma hranesc din ea. In concluzie, mi s-a spus ca as fi intr-un mare pericol stind la taclale (fie ele si culturale) cu altii. Am simtit, in urma acestor sugestii si ingrijorari, ca lupta pentru mintuire, de orice fel ar fi aceasta din urma, e grea, violenta si ca te obliga sa te conformezi canoanelor. Se pare ca in lumea noastra literara obsesia posteritatii mai incearca inca, disperat si naiv totodata, sa faca jocurile inaintea posteritatii insesi.
Au mai fost si altii care, consolator sau fals complice, mi-au dat de inteles ca nu-i totul pierdut pentru mine si ca, mai devreme sau mai tirziu, pot incropi o carte din toate aceste texte. Unii sint convinsi chiar ca a fost ceva premeditat. Insa atunci cind am acceptat invitatia de a realiza interviul saptam
