Caragiale - "Jurnal" exegetic
Având în vedere că avem de-a face cu un membru al Partidului Liber-Schimbist, "recidiva" domnului Ştefan Cazimir, publicată anul acesta de Grupul Editorial Naţional şi Editura pentru Literatura Naţională, poate părea paradoxală. Caragiale Recidivus este o reeditare a textelor sale de exegeză caragialiană elaborate de-a lungul unei perioade de trei decenii - o mai grăitoare dovadă de consecvenţă nici că puteam primi din partea sa. Retipărirea acestor texte, menţionează autorul în cuvântul premegător, a fost făcută fără "cosmetizări", acest lucru însemnând că vom afla în paginile cărţii o evoluţie organică a stilului critic practicat de autor în decursul celor aproape treizeci de ani care s-au scurs de la redactarea primului său studiu, Caragiale - Universul comic.
Odată ce marile teme au fost stabilite, iar personajele, clasificate în funcţie de tipologie, domnul Ştefan Cazimir revine periodic asupra unor aspecte, nuanţând interpretarea iniţială, sporind gradul de subtilitate al analizei (vezi, de pildă, atenţia acordată înzestrării narative a lui Caragiale, aşa cum se manifestă ea în registrul dramatic al operei sale - Arta narativă a "Scrisorii pierdute").
Un motiv pentru reluarea unor teme caragialiene din perspective diferite, "oblice", este sugerat de autorul însuşi în Arta compoziţiei din 1983: "Cine mai percepe astăzi, ca în vremea premierelor absolute, ştiinţa dramaturgului de a trezi şi întreţine curiozitatea, de a crea suspensii şi de a rezerva surprize, de a produce lovituri de teatru, când aproape orice ins care păşeşte în sala de spectacol cunoaşte piesa pe dinafară? (...) Remediul nu poate consta decât în refacerea pe căi oblice a ingenuităţii noastre de percepţie, în "uitarea" deliberată şi provizorie a unor fapte cu scopul recuperării altora, încărcate cu propria lor semnificaţie şi valoar