In revista 22 isi face publicitate, intr-un colt, o editura care prezinta cartea lui Martin Walser, intitulata zgomotos Clocot, si-i adauga, cu intentia de a spori socul, un extras de presa la fel de categoric: „...o carte care te face dependent de lectura ca un drog“. Asta e, mi-am spus! O carte buna este una care naste dependenta; ca un joc de computer, ca o telenovela, ca (de ce nu) o femeie, ca orice obiect (fiinta) produs (intrebuintindu-se) pentru a-si slei consumatorul. Asta e, incepeam sa cred, intentia acelei zone din literatura franceza contemporana care se cheama, cu nume de imprumut, trash; anumite autofictiuni, cele mai reusite; toate récit-urile consumate dintr-o suflare lunga pret de vreo suta de pagini (fie ca e vorba de Marie Darrieussecq cu a sa naratoare din Truismes, sau de Laurent Mauvignier, tot cu a sa naratoare, din Apprendre à finir). Unde mai pui literatura de consum, desfasurata in saga amenajate in functie de publicul-tinta.
Critica franceza de intimpinare n-a mers in toamna anului 2002 pe mina literaturii-drog. Cel mai elogiat volum (de Lire si Magazine littéraire) ii apartine lui Eric Holder, romancier asimilat minimalistilor. Se numeste Hongroise si deocamdata a pierdut Goncourt-ul. Patrick Rambaud, alt romancier, tradus in romana, face o cronica entuziasmanta unui roman, Podium, publicat la Grasset cu semnatura unui anume Yann Moix. De remarcat ar mai fi, si Alexandru Calinescu a facut-o deja in Dilema, debutul puberei Flavia Bujor (13 ani), cu un roman intitulat pretentios La Prophétie des pierres, volum primit cu condescendenta de ML.
Goncourt-ul l-a cistigat, dupa cum se stie, un romancier binecunoscut in Romania, ale carui traduceri „de pe noptiera“ se inmultesc an de an: Pascal Quignard. Ultimul sau proiect literar este Dernier royaume si cuprinde trei prime tomuri: Les ombres errantes, Sur le jadis si A
