Calul dracului mi-a creat întotdeauna impresia unui text încifrat, pe care simpla identificare a motivelor fabuloase de inspiraţie folclorică este departe de a-l epuiza. Scrisă la Berlin, în 1909, povestirea combină ingenios mai multe motive explorate anterior, dar pare să ascundă un sâmbure simbolic mai profund, ce trimite şi spre un alt tip de referenţialitate.
Recitind-o recent, provocată şi de lectura unor fascinante tratate dedicate vrăjitoriei europene, am constatat, nu fără uimire, că povestirea caragialiană ascunde între pliurile sale narative un scenariu sabatic, articulat în toate detaliile sale semnificative, ceea ce ne oferă prilejul de a redeschide problema "satanismului" în creaţia caragialiană. Pentru a proba ipoteza noastră de lectură, trebuie, desigur, să recompunem structura de ansamblu a acestui scenariu.
Sabatul vrăjitoarelor era, în ipostaza sa primordială, o sărbătoare a lunii pline, o celebrare a ordinii cosmice şi naturale, în perfecţiunea şi frumuseţea ei. Ca toate sărbătorile arhaice ce nu au putut fi adaptate complexului ritualic al creştinismului, sabatul a fost treptat demonizat şi transformat în cea mai celebră dintre ereziile pedepsite prin ardere pe rug. Astfel s-a ajuns la structura stereotipă atestată în medievalitate, în care sabatul răstoarnă toate componentele slujbei creştine, inversându-i întreaga simbolistică, de la reperele spaţio-temporale (care impun derularea întregului ritual în spaţiul liber, şi pe durata dintre miezul nopţii şi ivirea zorilor) până la cele mai mici amănunte prin care demonicul ia locul vieţii sub auspicii creştine. Funcţionează în acest proces un principiu pe care l-am putea simboliza printr-o clepsidră, a cărei răsturnare lasă nisipul să se scurgă dintr-un compartiment în celălalt, într-o altă ordine şi formând un nou sistem. Elementele constitutive rămân aceleaşi, dar