I-am asteptat mai bine de 60 de ani. Am imbatranit cu aceeasi mare speranta, am ostenit de atata asteptare si ne-am resemnat. Am orbecait prin ceata rosie, adusa la noi dinspre zidurile Kremlinului, am amortit in gerurile siberiene, bunicii si parintii ni s-au stins cu regretul ca nu au mai apucat ziua sa-i vada venind. Acum 13 ani ne-am revoltat si am dat jos un regim care ne tinea departe de ei. Am fost naivi crezand ca, odata cu moartea unui om, comunismul va disparea fara urma, ca o vedenie, ca un vis urat pe care nimeni nu vrea sa si-l mai aminteasca. Tirurile cu haine vechi si alimente, "ajutoarele" din Vest care soseau, convoi dupa convoi, in 1990, ne-au dat iluzia ca poate, in sfarsit, au venit americanii, pe care toti ii asteapta de atata vreme. Acei americani care, in locul statului, sa ne dea slujbe, sa aiba grija de noi, sa ne invete ce sa facem cu o libertate dobandita peste noapte. Nu ne-am fi suparat daca ar fi vrut chiar sa munceasca in locul nostru, sa ne peticeasca drumurile, sa ne repare casele. Dezamagirea a fost crunta in momentul in care ni s-au dat doar sfaturi si am fost lasati singuri sa facem curatenie in propria ograda, sa ne trezim, sa stergem urmele comunismului si sa ne transformam intr-o tara "in rand cu lumea". Am orbecait din nou printre mineriade, demonstratii nationaliste, reforme schioape, intr-o tranzitie in care toata lumea vorbea de aderare la NATO sau U.E., sintagme devenite echivalente cu celebra luminita de la capatul tunelului, cu speranta care moare ultima. Cand au venit, in cele din urma, americanii, ne-au gasit oarecum imbatraniti, obositi dupa un sir lung de ani in care ne-am straduit sa respectam povetele "expertilor europeni", sa ne descurcam cumva cu toate liberalizarile, disponibilizarile, privatizarile necesare transformarii tarii. Presedintele Bush a fost primit cu entuziasm in Piata Revolutiei, locul de unde, in u