Între postmodernism şi kitsch linia de demarcaţie este foarte fină, atât de fină încât adesea aproape că dispare. Aşa se întâmplă în Fluviata sau Căciula Care Muşcă, cartea lui Irimia Bălescu, apărută la Editura Cartea Românească. Autorul trasează mitologia unei localităţi imaginare, care se vrea a fi o satiră cu inflexiuni postmoderniste a realităţilor sordide din perioada comunistă şi cea de după 1989. Si, într-adevăr, latura sordidă este surprinsă în toată plinătatea ei: personaje mărunte, purtând adesea nume cacofonice de o transparenţă naivă, se perindă prin paginile cărţii, prinse într-o pletoră de intrigi, antrenate în dialoguri care încearcă să mimeze la modul satiric idiosincrazii de vorbire, dar care rămân, totuşi, artificiale, "contrafăcute." Intrigile confecţionate, amintind de scenariile de duzină din filmele americane, nu reuşesc să reţină atenţia decât prin violenţa limbajului sau a faptelor prezentate. Singurul amănunt care persistă în memorie după lectura cărţii îl reprezintă cel de natură scatologică, care vine să întregească impresia generală de vulgaritate gratuită.
Între postmodernism şi kitsch linia de demarcaţie este foarte fină, atât de fină încât adesea aproape că dispare. Aşa se întâmplă în Fluviata sau Căciula Care Muşcă, cartea lui Irimia Bălescu, apărută la Editura Cartea Românească. Autorul trasează mitologia unei localităţi imaginare, care se vrea a fi o satiră cu inflexiuni postmoderniste a realităţilor sordide din perioada comunistă şi cea de după 1989. Si, într-adevăr, latura sordidă este surprinsă în toată plinătatea ei: personaje mărunte, purtând adesea nume cacofonice de o transparenţă naivă, se perindă prin paginile cărţii, prinse într-o pletoră de intrigi, antrenate în dialoguri care încearcă să mimeze la modul satiric idiosincrazii de vorbire, dar care rămân, totuşi, artificiale, "contrafăcute." Intrigile confecţion