* Gabriel Liiceanu, Uşa interzisă, Editura Humanitas, 2002 .
Ştiu pe cineva care, prin '83, avînd numai pentru o săptămînă Jurnalul de la Păltiniş, s-a apucat să-l copieze cuvînt cu cuvînt pe un caiet de 200 de file. N-o făcuse - ştiu sigur - din avariţia aceea care te face să fotocopiezi cărţi întregi ca să le ai, nici dintr-o lene a memoriei, ci pentru că dobîndise două certitudini. Întîi, faptul că, de la primele pagini, dorea deja să recitească Jurnalul, iar în micul oraş de provincie în care locuia, cele cîteva exemplare primite fuseseră împărţite între notabilităţile cu pile la librar. Apoi, faptul că era sigur, la cei 15 ani pe care îi avea, că nu o să apuce căderea comunismului, iar cartea lui Liiceanu îi arăta o cale de supravieţuire. Un fel de Pierre Menard, cu o vocaţie autentică a "culturii trăite" care îl salva adesea de patetisme şi furii devastatoare, amicul meu a făcut Filozofie (după Litere) numai ca să urmeze cursurile ţinute de Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. A scris apoi o carte de proză şi a plecat din ţară, prematur obosit. Jurnalul de la Păltiniş nu l-a cumpărat nici după '89, fiindcă se obişnuise cu acel caiet cu pătrăţele pe care făcuse, ani în şir, însemnări proprii. În dreptul unei fraze a lui Noica despre "mizeria sufletului" pusese cîteva semne de întrebare din ce în ce mai mari, ca o mirare mută şi explozivă. Mi-am amintit de stupefacţia prietenului meu din adolescenţă (care îl descoperea tot atunci pe Dostoievski) mai întîi anul trecut, cînd am citit Declaraţie de iubire a lui Gabriel Liiceanu, apoi acum, cînd termin - după un traseu plin de hohote de rîs, de emoţie şi de nevoia imperioasă de a o lua de la capăt - Uşa interzisă. Cine e acest Gabriel Liiceanu care se rearticulează povestind după ce tocmai stătuse - ca Styron - faţă în faţă cu tenebrele? Cum se poate umple vidul provocat de cea mai cruntă angoasă exis
