Există o graniţă pentru exprimarea senti-
mentelor, pe care nu se cuvine să o depăşim .
L.N. Tolstoi Pe cînd suspinele de demult ale unei Ziţe înamorate sau înflăcărările "patriotice", dar periculoase, ale unei Miţa Baston, cu sînge de ploieşteancă în vine şi sticluţe de vitriol în mîini, se îmbinau cu parfumul unui odinioară blînd şi fără griji, originalitatea micilor farsori într-ale romantismului din zilele noastre este fabricată de nevoia unui acum calculat la milimetru, închistat în probleme şi stres. Cu toate că, într-o zi de perindare printr-un salon de cosmetică, Cişmigiu şi o facultate, am reuşit să dibuiesc doar două categorii de sentimentalişti, am realizat că ceea ce îi leagă şi ceea ce îi diferenţiază este, paradoxal, acelaşi lucru. Este vorba, nu de o "modă" a trăilor, de "ochii lumii", ci de o reală şi acută nevoie a sufletului de a simţi cîte ceva din ceea ce cotidianul refuză sistematic să îi ofere. Bunăoară, la coafor şi pe culoarele facultăţii am dat de sentimentaliştii inofensivi (gen Ziţa), iubitorii de telenovele, cititori atît ai Sandrei Brown (în cazul de faţă, Sandra Brown devenind locţiitoare nominală şi pentru alţi scriitori de aceeaşi factură), cît şi ai Întîmplărilor adevărate. Sînt oameni care "compătimesc" la unison cu problemele personajelor ficţionale şi care găsesc o oarecare împlinire în plan sentimental prin intermediul culturii "uşoare". Marta M. are 46 de ani şi este "sentimentalistă". Mai are un soţ, mai are şi doi copii. Cînd o întreb de căsnicie îmi dă un sfat. Ştrengăreşte şi în cîrdăşie cu încă două aspirante la permanent. "Să te măriţi doar cînd oi vrea să ai copii." Dar cu romantismul cum rămîne?, întreb, doar pentru a afla că romantismul îl voi găsi atunci cînd, întoarsă de la serviciu, după 8 ore de muncă, prin tramvai şi metrou, va trebui să fac piaţa, să gătesc, să ajut copiii cu temele şi să mai şi co
