În urmă cu mulţi ani, un copil s-a prezentat la o revistă cu o poezie propusă pentru publicare. Redactorul l-a recunoscut imediat, în textul respectiv, pe Coşbuc. Copilul s-a apărat: "Dar am scris-o eu!" Scrisul confirma într-adevăr o caligrafie specifică vârstei sale. Poezia nu a fost publicată (uneori, în situaţii similare, textul a fost publicat sub numele falsului autor). Copilul s-a ales totuşi cu o mângâiere pe creştet, pentru năstruşnica sa faptă.

Atunci când este vorba de obiecte materiale, o minge, un creion, copilul învaţă repede să distingă între "al meu", "al tău" şi "al lui". Ce se întâmplă însă cu lucrurile abstracte, ale spiritului, ale inteligenţei, ale sensibilităţii? Să-l urmărim în continuare pe eroul nostru. Devenit pionier şi apoi utecist, el a fost stimulat să colaboreze la revista şcolii sau la alte publicaţii locale, să prezinte "comunicări" la diferite sesiuni organizate după principiile întrecerii socialiste. Dacă nu-i trecea prin cap ceva, el găsea, cu ajutorul celor apropiaţi, cărţi, reviste sau almanahuri din care prelua pasaje mai mici sau mai mari, închegând astfel un "articol". De cele mai multe ori, nimeni nu i-a spus că, în această situaţie, este obligatoriu să se indice cu scrupulozitate sursele folosite. În mod frecvent, texte de acest fel nici măcar nu sunt însoţite de o bibliografie. Ideea că aşezarea sub un text a numelui tău te obligă să delimitezi ceea ce îţi aparţine de ceea ce este preluat de la alţii a rămas străină multor elevi şi chiar multor studenţi ajunşi în faza pregătirii lucrării de diplomă. Unii dintre ei au devenit profesori şi au continuat aceleaşi practici. Sunt rare lucrările de grad care se constituie într-o mărturie a unei experienţe la catedră cu adevărat personale, cele mai multe se prevalează de diferite surse vag indicate şi nu mai ştii cât anume e meritul autorului.

Să s