I se datorează lui Teodor Vârgolici, neobosit investigator literar, redactarea acestei instructive istorii a Societăţii Scriitorilor Români (apărută la Editura Gramar) o instituţie a cărei existenţă acoperă patru decenii din prima jumătate a veacului XX (1908-1948).

S-a bucurat de prestigiu această instituţie în lumea culturală românească, un prestigiu care a devenit însă, cu trecerea timpului, oarecum abstract. Într-adevăr, o bună faimă a însoţit, până în zilele noastre, amintirea S.S.R., dar puţini mai ştiau despre ea lucruri concrete: cum s-a constituit şi în ce condiţii, care i-au fost punctele de program, cine a condus-o în diferite epoci, cum a supravieţuit în perioadele de mare cumpănă pentru ţară (cele două războaie mondiale). Lucrarea lui Teodor Vârgolici, perfect documentată, aduce răspunsuri clare în toate aceste privinţe.

Din ce i-a furnizat presa vremii, din cercetarea corespondenţei unor scriitori şi a unor jurnale datând din interval, ca şi din cercetarea altor documente (petiţii, dări de seamă ale şedinţelor, rapoarte privind cheltuielile etc.) T. Vârgolici îşi adună elementele istoriei sale care este una întemeiată pe elocvenţa faptelor. Rareori interpretează şi încă şi mai rar este pledant ori polemic.

Cu toate deosebirile de cadru istoric observăm, citind lucrarea lui Vârgolici, mulţimea situaţiilor "reluate", numeroasele asemănări între ce s-a întâmplat mai de mult în mediile literare şi ce se întâmplă azi în aceleaşi medii, între ce s-a întâmplat cândva la Societatea Scriitorilor Români şi ce se întâmplă acum în organizaţia succesoare acesteia, care este Uniunea Scriitorilor. De aceea am şi spus că este instructivă istoria lui Vârgolici, căci ne poartă, aducându-ne sub priviri aceste aspecte, spre anumite concluzii. Una ar fi aceea că există în viaţa literară, în viaţa literaturii, mai bine zis, dincol