L-am revazut pe Ceausescu anul trecut, pe 22 decembrie, la OTV. La acelasi proces, urmarit a treia oara, intr-o lume tot mai „debila“. Procesul acesta a fost ultimul manifest comunist, unul kamikadze, sol al propriei morti. Daca nu m-as feri de generalizari, l-as numi deznodamintul modernitatii in ipostaza ei romaneasca. A fost o confruntare in care nu incertitudinea asupra cistigatorului genera suspansul, ci monstruozitatea unui spatiu in cutremur, inaderent vreuneia dintre cele doua realitati politice inclestate (una expiranta, alta embrionara).
Nu voi putea privi niciodata „la rece“ acest proces, pentru ca l-am trait prea intens si am trait prea marcant realitatea fabricata in RSR sau numele imprimat pe ea, indelebil, maniac al cuceririi oricarei forme de realitate: tot ceea ce este real este Ceausescu!
Au trecut 12 ani de cind s-a incheiat singurul regim politic autarhic din Romania. Represiune, opulenta de carton, incarcerare, delir; eradicarea individualului, sistematizare utopica, vederi invariabil panoramice, „mai multe constructii ridicate de tata in 10 ani decit se vor zugravi de-acum incolo“: realitati din care am prins cite o farima. Singurul regim „exhaustivist“ din istorie s-a rupt jalnic, in promiscuitatea unei cazarmi din Tirgoviste, sub privirile fel de fel ale unor romani mai degraba revoltati, mai mult sau mai putin razbunati. Antract. Panorama s-a fisurat, vederea s-a fragmentat, mozaicul s-a desprins si s-a spart. „Piscurile“ au fost retezate, apoi s-au tocit, s-au facut una cu pamintul, oamenii s-au descatusat, au inceput sa vorbeasca, nimeni n-a mai ascultat. Pina cind unii s-au sinucis, altii si-au dat foc, si unii, si altii, degeaba. Nimic, azi, nu mai poate fi eroic. E ridicol. Frumosul redevine de uz individual, la fel si fericirea. A disparut sublimul – e ridicol. Monologul, asijderea, ridicol si el. Nu numai ca tot ce
