Nu s-a mai intimplat demult – daca s-a intimplat vreodata – ca opiniilor intru totul personale si intru totul inofensive ale unor ziaristi sau critici de teatru despre calitatea indoielnica a unui spectacol de teatru sa li se raspunda cu o adevarata campanie de reabilitare. Crima pentru pamint, o dramatizare realizata de directorul artistic al Teatrului National din Bucuresti dupa romanul directorului general al aceluiasi teatru, trebuia probabil aparata de „atacurile“ din reviste si era nevoie ca o echipa de televiziune sa demonstreze, la o ora de maxima audienta, ca o piesa la care se vind bilete e obligatoriu una de buna calitate.

Pentru ca nu sint critic de teatru, nu am caderea sa vorbesc despre virtutile spectacologice ale montarii lui Grigore Gonta; am, in schimb, ceva de spus, in calitatea mea de literat, in privinta dramatizarii facute de acelasi Gonta.

Din nefericire, nu toata lumea intelege ca, in cazul de fata, prea putin intereseaza valoarea in sine a romanului lui Dinu Sararu, pentru ca nu exista in mod necesar o legatura directa intre aceasta si calitatea indoielnica a dramatizarii; un roman e prin definitie o structura complexa, cu planuri narative multiple, iar o dramatizare e in primul rind un act decizional, ea inseamna alegerea unui singur nucleu narativ, adaugindu-i-se, eventual, elemente ale planurilor secundare, relevante pentru linia dramatica centrala. In cazul Crimei pentru pamint, dramatizatorul e ca un copil scapat liber cu foarfecele prin poveste: decupeaza cam tot ce-i face cu ochiul, iar ansamblul e, inevitabil, o adunatura de petice – lungi monologuri fara cap, coada sau relevanta in spectacol, dar la care adaptatorul nu se indura sa renunte. Si, sa nu uitam, o dramatizare e facuta pentru scena, prin urmare perspectiva receptarii devine extrem de importanta.

Monologurile

In piese pre