Boierul ţinutaş se remarcă prin felul în care se poartă în lume, el vine în "Ieşi" "încotoşmănat într-o grozavă şubă de urs". (Negruzzi, 1, 1974, p. 243 ş.u.) Nu am putea foarte exact arăta care anume ar fi replica modernă a arnăutului "din coada droşcii" care se arată mulţimii "cu un ciubuc încălăfat şi lulea ferecată". Oricum, semnele distinctive ale prezenţei boierului nostru în capitală ar fi să fie "şuba de urs, arnăutul şi ciubucul". Alegoric citindu-i prezenţa în lumea contemporană, am putea socoti acestea ca fiind semne simbolice ale "norocirii de a fi evghenis din protipendas". Adică VIP. Fost şi actual. Cum se înfăţişează el privirii, ne-o spune cu pricepere tot Costache Negruzzi într-un soi de scrutare fiziognomică a spiritului după străvechi deprinderi care ne învaţă că trăsăturile chipului dau la iveală pe acelea ale sufletului. Scriitorul ne încredinţează că dibuirea cu pricina nu este un lucru din cale afară de greu, dimpotrivă "figura lui e lesne de cunoscut", cel mai adesea este "gros şi gras, are faţă înflorită, favoriţi tufoşi şi musteţi răsucite". Ce vrea să spună chipul boierului ţinutaş ne dezvăluie natura însăşi care, ca "o miloasă mamă", a "răspîndit asupră-i şi un nu ştiu ce care vorbeşte mai tare ochilor ispitiţi decît orice altă". Ce poate fi că "miloasa mamă" a înlesnit privitorului să vadă un "nu ştiu ce"? Răspundem cu grăbire că acel "nu ştiu ce" este numele potrivit pentru un anume ceva care degrabă se oferă cunoaşterii, în aşa fel încît tu, privitorule, îndată cunoşti şi "gîceşti din ce ţinut soseşte, sau din ce bortă iese". Al nostru ţinutaş de azi nu prea merge la teatru ca acela al lui kir Costache Negruzzi şi nici nu se mulţumeşte să se ducă doar la "Miculi, ca să-şi cumpere ochilari sau lornetă cu care se uită seara obrăzniceşte prin toate lojele teatrului". Ţinutaşul de azi ţinteşte spre mult mai mult şi mai bine, el fi-va