Mă tem că distincţia pe care sîntem invitaţi s-o facem, apelul acesta la subtilitate şi nuanţă nu este decît o perversă şi inutilă distragere de atenţie, într-un teritoriu viciat de însăşi zăbovirea între limitele lui. Discuţia aceasta ar fi trebuit să se poarte în urmă cu 12 ani, cînd nu s-a purtat şi pentru că acum nu ştim despre ce să mai vorbim, şi nu ştim nici să tăcem eficient, ea seamănă cu îndelungile dezbateri ale ortodoxiei despre numele Mîntuitorului scris cu un singur I sau cu doi, ori cu discuţiile despre sexul îngerilor, mult după ce asediatorii au trecut de porţile cetăţii şi le-au zăvorît ei înşişi, bine pe dinăuntru. Haideţi mai bine să ne amintim iar şi iar datele problemei. În anul de graţie 2002, cînd România, printre ultimele din spaţiul fost sovietic, a fost invitată să adere la NATO, cineva care a reuşit să vadă mai mult decît era cazul, din arhivele de toate felurile ale fostei Uniuni Sovietice nu are voie să intre în ţara lui: e vorba de Vladimir Bukovski; în Polonia, generalul care a semnat actul de lichidare a lui Popieluszko, a fost achitat de justiţia postcomunistă; dosarul torţionarilor lui Vasile Paraschiv, cel mai torturat şi mai bătut dintre disidenţii din Est, a fost clasat, fiindcă deşi dovedite, crimele acelora s-au prescris; dosarul, de mai bine de 40 de ani, al unei tenebroase afaceri de jaf armat, comis de nişte tineri evrei nu doar deziluzionaţi dar şi scîrbiţi de comunism, din România, rămîne secret, ca ţinînd încă de siguranţa statului; în fine, tot aici, istoricul Marius Oprea, care şi el a văzut cam multe, în locuri unde trebuia să închidă pudic ochii, este dat în judecată pentru calomnie de către un fost ofiţer de Securitate, despre care există deja documente de arhivă, publicate, semnate şi parafate, dovedindu-i apartenenţa la poliţia politică. Ştim din mărturiile lui Pavel Sudoplatov, care era diferenţa între ser