"Omor furnici, omor muşte, gîndăcei din ăia mici. Cred că nu e om să nu-i strivească din greşeală. Dar eu iubesc tot ce mişcă: furnici, muşte, gîndăcei, oameni, troleibuze pline, ţigani care mă fură, poliţişti indolenţi. Am 78 de ani, o viaţă de mecanic de întreţinere în spate, o pensie de un milion trei sute patruzeci şi şapte, după 44 de ani de muncă, muncesc cum se muncea pe vremuri, de la 15 ani, dar n-am putut face 45 de ani că m-am îmbolnăvit de cancer şi toţi au zis că mă curăţ, numai că eu n-am reuşit performanţa asta, mă vizitau la spital, ca la Iisus, trei zile, după aia au uitat de mine, dar eu îi iubesc şi pe ăia, e viaţa grea, păi, m-am dus să mă plimb prin Carrefour, am luat autobuzul şi m-am dus, n-am bani de lucrurile alea de acolo, dar să iau un hamburger şi să mănînc într-un colţ, pot sacrifica nişte bani. Şi mă uit la ceilalţi. Şi-i văd preocupaţi, uite, erau nişte tineri, discutau despre un garaj pentru copiii lor şi ziceau că nu le ajung banii, că să se ducă bărbatul să împrumute bani şi ea să aştepte acolo, păi, nu merită iubiţi, respectaţi astfel de părinţi. E atîta ură în jur, încît eu m-am hotărît să am o chestie pozitivă pentru fiecare lucru. Am ce mînca, nu am ce mînca, eu vreau să gîndesc pozitiv. M-au şi bătut unii, că au vrut să mă buzunărească şi am făcut scandal. Mi-au tras un pumn în plin tramvai 34. Nimeni nu s-a băgat. Nimeni.
Vecinii mei îmi fură orezul, zahărul, ei cred că nu ştiu, dar eu ştiu. Ce să fac? Le-am spus de cîteva ori: nu-i frumos ce faceţi, s-au supărat, au zis că nu mai vin la o cafea, la o tablă. Dar eu ştiu că ei mă fură. Ăi mari vin, jucăm o tablă, iar copiii se duc pîş-pîş la bucătărie şi mă fură. Mă fac că nu aud, mă enervez şi-mi trece, e mai bine aşa, decît să nu-mi mai calce nimeni pragul. Nu fură mult. Oricum, mi le pun şi eu în ordine, cînd vin unii vecini. Un copil. L-a trimis maică-sa, vroia să
