La concertul sustinut de catre Alexandru Andries la Teatrul de Opereta, in luna decembrie, am vazut oameni de toate virstele. Inclusiv tineri sau chiar foarte tineri. Presupun ca, pentru cei care apreciaza asemenea delicatese, vinilurile lui Andries pot fi deja o mostenire de familie pretioasa.

In anii ’80, aparitia acestui artist a fost una extrem de surprinzatoare si intelectuala. In aerul irespirabil al vremii, muzica sa era o gura de aer proaspat neasteptata. Imi amintesc cum ascultam in provincia natala, alaturi de prietenele mele de pe atunci, eleve la filologie – eu eram la mate-fizica –, primele albume ale lui Alexandru Andries, cum vorbeam despre Thomas Mann si Mircea Nedelciu si ne analizam la nesfirsit starile. Interioare, desigur! Toate acestea mergeau atit de bine impreuna, era un cocktail eficient care ne transfera intr-un soi de transa, ce ne scotea pe o usa secreta din burta sufocanta a sistemului.

Despre muzica lui Alexandru Andries se pot spune multe: nu e nici numai rock, nici jazz pur, nici numai folk. In plus, e o muzica ce nu se poate desparti de propriul sau text, altfel spus de propria sa umbra. Aceasta muzica a rezistat si dupa 1990, pentru ca intotdeauna ai nevoie de usi secrete prin care sa scoti capul afara din sistem, indiferent care ar fi acela: muzical, social, politic.

Dulce-fioros

Imaginea pe care o lasati sa va reprezinte in exterior e una dulce-fioroasa, daca se poate spune asa.

La fel ca mincarea chinezeasca, nu-i asa? Dulce-iute. Adevarul e ca nu-mi dau seama de asta. Probabil ca din afara se vede mult mai bine ca de dinauntru. Cind ma uit in vitrina, stiu ca sint eu, nu am nici o surpriza. Cred insa ca daca e asa, e mai bine, pentru ca e mai viu. E mai interesant decit sa fii de la cap la coada in acelasi fel. Probabil ca partea iute-fioroasa despre care vorbiti