interviu cu Gabriela MELINESCU Pînă la plecarea în Suedia, la 19 octombrie 1975 Gabriela Melinescu a publicat poezie (volumele Ceremonie de iarnă, Fiinţele abstracte, Interiorul legii, Boala de origine divină, Jurămîntul de sărăcie, castitate şi supunere, Îngînarea lumii, Împotriva celui drag), proză (Bobinocarii, 12 Revelaţii), literatură pentru copii. În Suedia, alături de alte noi volume de poezie (Zeul fecundităţii, Casa de fum, Oglinda femeii, Lumină spre lumină) scrie mai multe romane (Tatăl minciunii, Copiii răbdării, Lupii urcă în cer, Jurnalul unui egoist solitar, Vrăjitorul din Gallipoli, Regina străzii, Omul pasăre ) şi traduce din română în suedeză şi invers (poeme de Ileana Mălăncioiu, Birgitta Trotzig, Sfînta Birgitta de Vadstena, Swedenborg, Strindberg). După 1989, scriitoarei îi apar în româneşte mai multe antologii de poezie, cîteva dintre romanele publicate între timp, excelente traduceri din scriitori suedezi şi un extraordinar jurnal suedez în două volume. Este considerată una dintre cele mai autentice scriitoare contemporane, autoarea unui "sistem poetic" extrem de personal şi de viu, folosind ceea ce ea însăşi numeşte o "limbă interioară" pentru a explora spaţiile nesfîrşite din interiorul fiinţei.

Credeţi că există o scriitură feminină şi una masculină, fiecare cu trăsături definite, un suflu epic şi dar al construcţiei, pe de o parte, lirism şi sentiment puternic marcat, pe de altă parte? Cînd citesc un text bun mi se pare că literatura nu are sex. Termenii de literatură feminină şi literatură masculină au fost inventaţi parcă pentru a deprecia femeile şi a-i favoriza pe bărbaţi ca adevăraţi creatori. Dar este adevărat că îmi place să transpară din text "chipul" subtil al autorului, acele trăsături subtile, masculine sau feminine. Dar nu ca la un hermafrodit. Arta ţine de androginie - pare un "fascinum" în care se rotesc trăsături