Îmi intră-n atelier (fără să bată) şi numai nu-mi pune mîna-n gît: Hai! zice. Şi mă-nşfacă şi mă duce-n atelierul lui (perete-n perete). Aşa-i el, vecinul meu, pictor şi el: nu ţine la nuanţe, la fineţuri, iar dacă a mai şi luat unu-n plus, atunci are-n mustaţă ceva de Sadam. Întoarce de la perete cîteva pînze, mi le pune dinainte şi, cu mîinile-n şold, mă somează: Îţi plac? Zic: Dacă nu mă gîtui, îţi răspund. Şi cum ştiindu-i bine pictura şi de altfel apreciindu-i-o, nu mi-e greu să recunosc: Îmi plac. Dar nu-i de-ajuns: ia una din lucrări şi mi-o bagă sub nas, gata să mi-o vîre pe gît: Spune, îţi place? Îmi place, zice. Şi operaţiunea se repetă cu încă cinci-şase pînze. Aşa că, după minutele de... contemplaţie, simt nevoia să mărşăluiesc o oră pe trotuare.
E şi ăsta un fel de a-i cere celuilalt părerea. Ce s-o fi declanşînd în făptura bîntuită de orgolii, de îndoieli, de reuşite, de insatisfacţii, încît confruntarea cu celălalt - de ce nu firească nu numai la modeştii sau rataţii artei, ci şi la marii infatuaţi, siguri pe ei - să se consume în atare ton ultimativ? Dacă nu e formă bine deghizată de histrionism sau de farsă burlescă în genul celei practicate, cu declarat sadism, de avangardiştii începutului de secol XX, atunci astfel de comportament cade sub incidenţă psihiatrică. Ceea ce, să recunoaştem, nu e din cale-afară de alarmant în cazul plăsmuitorului de himere, aşa cum e el perceput şi acceptat de semeni. Care, şi ei, la rîndul lor, sînt avizi, de ce nu? de bizarerii ce să-i mai scoată din marasmul zilnic.
Trebuie să constat - revenind la vecinul meu - că omul nu practică gluma nici la paharul de vorbă, la care atît de sistematic ţine, încrîncenarea de la masa libaţiei transferîndu-se, cu aceeaşi hachiţă, dincoace, în artă, unde măcar, ideal, confruntării i-ar sta bine în lumină azurie, de eden terestru. Dacă n-ar exista convinge