În urmă cu mai bine de trei ani, Mircea Mihăieş a publicat în revista „Cuvîntul" un text dureros şi pe alocuri patetic despre inutilitatea actului critic în atît de bezmetica noastră perioadă de tranziţie. în chip firesc articolul se încheia cu anunţarea intenţiei autorului de a renunţa la cronica literară, o specie publicistică foarte solicitantă pentru cel care o practică, dar aflată, la vremea respectivă, ca şi acum, într-un evident deficit de cititori. Exagerînd puţin se poate spune că, în general, cronicarul literar al perioadei de tranziţie a ajuns în situaţia (fericită?) de a-şi cunoaşte pe nume toţi cititorii. Textul lui Mircea Mihăieş a clătinat, în momentul în care a fost scris, multe covingeri (pe a mea în mod sigur!), abandonul unuia dintre criticii foarte reprezentativi ai generaţiei optzeci nefiind în măsură să confere prea mult entuziasm celor care, de voie, de nevoie, au rămas pe baricade. De atunci, publicistica lui Mircea Mihăieş s-a orientat mai apăsat spre zona cu impact sporit a comentariului politic, e drept, într-o formă hibridă care datorează încă foarte mult calităţii de literat a autorului. Savuroasele articole din Contrafort-ul „României literare" sînt, de cele mai multe ori, nişte pamflete de cea mai pură esenţă literară, la adresa clasei politice care a reuşit performanţa să transforme, pentru marea majoritate a românilor, frumoasele vise de libertate din decembrie 1989, într-un fără de sfîrşit coşmar.
Volumul Atlanticul imaginar anunţă - mă bucur să cred - întoarcerea lui Mircea Mihăieş la critica literară. Cartea conţine o serie de studii despre scriitori britanici şi americani (Thomas Carlyle, Oscar Wilde, James Joyce, F. Scott Fitzgerald, Doris Lessing şi Leon Wieseltier), precum şi un foarte incitant eseu despre posmodernism, scris în cheie postmodernă. Este o carte de plăcere, despre cărţi aflate aproape de sufletul aut