O chestiune subiectivă. Am o antipatie certă faţă de aşa-numiţii "scriitori culţi", cu fumuri de metafizicieni amatori. Am mai spus: antipatie faţă de cei suspect de abstracţi. Acelaşi sentiment neplăcut mi-l provoacă cei complet lipsiţi de cultură - şi tot atât de ostentativi. ...Exceptând cazurile autorilor de cărţi cu experienţe directe, senzaţionale, unele documente de viaţă trăită în condiţii deosebite, nu există scriitor profesionist, adevărat, care să nu aibă o cultură strânsă de-a lungul anilor. Bineînţeles, parada de cultură la un scriitor amator care nu-i în stare să scrie "afară plouă" şi să nu fie capabil să sugereze evenimentul sau să nu-l crezi când scrie acest lucru, este o trişerie ce maschează absenţa oricărui har epic...
În al doilea rând, a "scrie frumos", cum se zice, poate fi, desigur, o capcană. Calofilia în sine riscă să se transforme într-un joc gratuit, complet steril. Depinde ce spui cu acest stil frumos. Neajunsul e când, în general, se scrie prost, şi vine unul care scrie cum trebuie. Atunci, majoritatea slăbănoagă protestează împotriva "intrusului" care strică jocul. Asta îmi aminteşte de o poezie-anecdotă, franceză, pe care în şcoală o ştiam pe dinafară. La curtea regelui X, care era şchiop, toată lumea, curtenii, când veneau la monarh, şchiopătau, ca să-i facă plăcere. Până când, într-o zi, înaintea regelui şchiop s-a înfăţişat un curtean care mergea drept. Mirat, regele îl întreabă cum de merge drept, iar curteanul, fără să clipească, îi răspunde că el merge drept fiindcă şchioapătă de amândouă picioarele...
Stilul frumos, desigur, nu convinge. El e ca un ins ţeapăn, încliftat. Stilul căutat produce un efect de nenaturaleţe. Asta nu înseamnă să scrii neapărat urât, dezordonat, încâlcit, sub cuvânt că aşa ar fi viaţa, confundându-se existenţa cu arta, cu artifex... Ar fi ceva asemănător cu calofilia, însă pe dos.