Am avut bucuria si onoarea ca Gigi Caciuleanu sa accepte sa „construim“ acest interviu impreuna. Un interviu realizat ce-i drept prin posta electronica, dar care a reusit sa deschida caile comunicarii. Ar fi multe de spus despre Gigi Caciuleanu, care inca e mult mai cunoscut in Franta decit in Romania, poate si pentru ca virsta dansului, daca se poate spune astfel, e acolo alta decit aici. Am descoperit, in schimbul nostru de mesaje, de-a lungul a doua saptamini de conversatie in timpi electronici si ne-reali, un mare profesionist. L-am fortat sa scrie si poate a fost o intimplare fericita, pentru ca am descoperit in acest dansator in acelasi timp un poet – in masura in care poezia e mai mult decit text scris. Un poet, cel putin in felul de a percepe si de a descrie dansul. „Dansul e pentru mine Poezie in sensul concentrarii – intr-un spatiu si intr-un timp foarte mici – a unei cantitati de energie si a unor semnificatii cu nenumarate si nebanuite compartimente. Poti s-o descrii in cuvinte daca nu ai trait-o? Ca girafele acelea arzind si pline cu sertare (goale) ale lui Salvador Dali. Poti sa le explici daca nu le-ai vazut?“, spune Gigi Caciuleanu in cartea pe care tocmai o pregateste VVV – Vint-energii, Volume, Vectori.
„In ceea ce priveste actul dansat, sint ceea ce se numeste un animist“
Ce au in plus (sau special) oamenii care danseaza, fata de ceilalti artisti sau fata de ceilalti oameni in general?
Dansul, poate mai mult ca toate celelalte arte, este un drog. O minunata otrava. O data ce te-ai contaminat, nu mai scapi. Iti curge prin vine, iti electrizeaza nervii, iti ia gindurile. Esti prins in intregime, din cap pina-n picioare, din inima pina-n creier, din instinctele cele mai joase pina in inaltimile sufletului. Instrumentul dansatorului este el insusi. El este pe deasupra si plamaditorul propriului sau instrume
