Era normal ca societatea care a investit cel mai mult în informaţie (am numit, evident, societatea americană) să fie şi aceea pentru care informaţia să aibă cel mai mare preţ. Americanii au înţeles, foarte devreme, că accesul la informaţie înseamnă accesul la putere, şi cum, încă de la constituirea lor ca naţiune, ei au vădit o profundă antipatie faţă de orice încercare a vreunei autorităţi de a acumula prea multă putere şi o sănătoasă suspiciune faţă de orice autoritate, nici gestionarea informaţiilor nu putea să rămînă, la nesfîrşit, o treabă strict guvernamentală. Într-o vreme dominată de spiritul Războiului Rece (criza rachetelor cubaneze de-abia se încheiase), un mic grup de jurnalişti, avocaţi şi legislatori a început o campanie, pe cît de curajoasă, pe atît de lipsită de orice perspectivă de reuşită, pentru a convinge Congresul american că cetăţenii ţării au dreptul să acceadă la orice informaţie publică, deţinută de orice autoritate (federală, statală sau locală). Iniţial, un grup mare de bărbaţi de stat a prins a se întreba: "Chiar orice informaţie? De la chiar oricare autoritate? Cum o să ne mai păzim, atunci, secretele, în faţa ruşilor?". S-a dovedit, atunci, că argumentele logice ale micului grup au convins inerţia gîndirii marelui grup, astfel încît la 4 iulie 1966, la ranch -ul său texan, preşedintele L.B. Johnson a semnat, fără nici un fel de tragere de inimă, Legea liberului acces la informaţii1. A fost un început palid, într-o ţară în care secretomania şi responsabilitatea organelor alese faţă de alegători erau, oricum, de departe, cu mult mai acceptabile, pentru orice persoană preţuind valorile democratice, decît aproape oriunde altundeva pe Pămînt. Tocmai de aceea adversarii legii au susţinut că America "se predă" în faţa duşmanilor, dovedind atît de multă transparenţă în administrarea, de către autorităţi, a informaţiilor de tot felul: buge