Deşi, prin forţa lucrurilor, cunoşteam foarte bine toată povestea, am citit cu încîntare textul lui Adrian Cioroianu din numărul trecut al Dilemei. Graţie talentului povestitorului, în primul rînd, dar şi fiindcă relatarea e, pour une fois, exactă. Cînd publicam în Dialog, acum două decenii, tabloul lui Dan Hatmanu în care Ştefan cel Mare dă noroc cu Nicolae şi Elena Ceauşescu, nu bănuiam că, peste ani, şotia noastră va genera mai multe poveşti suprapuse. Atunci, într-adevăr, aşa cum bine observă Adrian Cioroianu, cei care erau pe aceeaşi lungime cu noi "au zis că făcătura redacţiei e un mişto total". A spus-o, la Europa liberă, şi doamna Monica Lovinescu (îi trimisesem revista, aşa cum făceam de obicei, "pe căi ocolite", ca să folosesc limbajul consacrat pentru astfel de situaţii). Relatînd, la rîndul lui, faptele în Cenzura în România. Schiţă istorică introductivă (2000), Adrian Marino le încadrează în şirul de evenimente ce au culminat cu percheziţiile şi ancheta din mai 1983 ce ne-au vizat pe noi, denumiţi în documentele Securităţii (acelea publicate cu ţîrîita în Cartea albă) "grupul de la Iaşi" (dar asta e o altă poveste, mult mai complicată). Numai că domnul Marino crede că am fi greşit faţă de cenzură reproducînd un tablou "interzis" de Dan Hatmanu, "cu titlul aparent derutant Omagiu". În realitate, opera cu pricina nu era cîtuşi de puţin interzisă (e drept însă că, după toată tărăşenia cu Dialog-ul, nu ştiu să mai fi fost reprodusă undeva), iar titlul ei nu era Omagiu, ci Istorie, titlu a cărui paternitate o revendic: l-am inventat, spre amuzamentul lui Sorin Antohi, care adusese reproducerea fotografică, dar uitase să-l întrebe pe autor cum îşi botezase tabloul. O interpretare apropiată de aceea a lui Adrian Cioroianu a propus Mihai Dinu Gheorghiu în nişte "Amintiri necenzurate despre cenzură" (Monitorul de Iaşi, 30 iulie 1999). Implicat el însuşi în