Valeriu Stoica face figură singulară în viaţa politică românească de după decembrie 1989. Nici un alt politician român din reinventata noastră democraţie post-comunistă nu a avut puterea să renunţe de bunăvoie la un post de şef de partid (parlamentar) şi să-şi asume acest act cu demnitate, fără a oferi publicului spectacolul dezagreabil al, pînă la un punct fireştilor sale frustrări. Valeriu Stoica a găsit resurse pentru a părăsi funcţia de preşedinte al PNL fără a trînti uşa în nas foştilor săi parteneri politici, fără a încerca să scindeze partidul - dimpotrivă, făcând un apel la unitatea lui -, fără lamentări de un gust îndoielnic în talk-show-uri şi fără interviuri incendiare în presă. O ieşire din scenă demnă, cerebrală, de adevărat gentleman, deloc specifică vieţii noastre politice.

În momentul în care s-a anunţat că Valeriu Stoica a publicat o carte, mulţi şi-ar fi putut uşor imagina că şi în PNL a sosit momentul marilor dezvăluiri de culise. Mai ales că această carte apărea după mai mult decât picantele memorii ale fostului preşedinte Emil Constantinescu şi cele ale fostului premier Radu Vasile. Surpriză, însă. Spre dezamăgirea unora, această carte nu conţine nimic senzaţional. Valeriu Stoica se dovedeşte şi în redactarea acestui volum de 350 de pagini acelaşi om superior, care trăieşte politica organic, dincolo de meschinele şi efemerele patimi umane.

Puterea, un rău necesar reuneşte cîteva articole teoretice publicate de Valeriu Stoica la începutul anilor ’90 şi cele mai semnificative ieşiri publice (scrisori deschise, interpelări şi declaraţii parlamentare, alocuţiuni) din perioada în care a fost preşedinte al Partidului Naţional Liberal (pot fi încadrate aici şi cele câteva texte din anul electoral 2000, premergătoare preluării efective a funcţiei de preşedinte al PNL). Ele reprezintă un foarte util aide-mémoire al evoluţiei PNL din ultimii ani