Cu aparitia celui de al patrulea si ultimul volum al Dictionarului scriitorilor romani* se incheie o dramatica odisee culturala, intinsa pe durata a doua decenii. Rezultatul este implinirea unei opere fundamentale, de mari proportii si unica in spatiul romanesc. Traditia nefericita a santierelor abandonate este, pentru o data, infranta.
Momentul e solemn, dar nu si sarbatoresc. Este mai degraba unul de reculegere, daca nu si de amaraciune.
Cultura romana s-a imbogatit cu o lucrare monumentala si fara precedent, dar la capatul unei aproape neverosimile serii de salvari de la naufragii ce parusera de fiecare data ineluctabile.
Incheierea publicarii Dictionarului scriitorilor romani echivaleaza de aceea cu o supravietuire miraculoasa, dupa trecerea prin succesive mari incercari.
Fatala i-ar fi putut fi oricare dintre ele, iar pentru pierderi, enorme, unitate de masura nu exista. Mircea Zaciu si Marian Papahagi, doi dintre cei trei autori-coordonatori ai Dictionarului, nu mai sunt in viata. Nu se stie si nu se va sti niciodata cum si cat le-a fost grabit sfarsitul de uzura fizica si nervoasa a muncii si a bataliei pentru Dictionar, insa e mai presus de orice indoiala ca viata le-a fost scurtata de avatarurile acestuia. Marian Papahagi a murit in 1999, la 50 de ani, Mircea Zaciu in 2000, la 71. Din Dictionar aparusera pana atunci doar primele doua volume, unul in 1995, altul in 1998, iar publicarea urmatoarelor doua era, din nou, blocata.
Ramas singur, Aurel Sasu, al treilea autor-coordonator, a gasit puterea de a continua si de a duce la capat marea opera, cu o admirabila abnegatie. Adanc tulburat de disparitia celor doi, dovada prefetele celor doua ultime volume, una neintelegator, nedrept si nepotrivit polemica, alta nepotrivit patetica, ambele insa omeneste explicabile si demne de respectul cuvenit suferintei, indiferent de fo
