Un jalnic produs patologic, un peisaj bolnav este pentru Eugen Negrici* literatura romana scrisa din 1948 pana in decembrie 1989, "sub comunism".
Preferabil, dupa el, ar fi fost ca in aceasta vreme sa nu se scrie literatura - mai exact, sa nu se scrie decat pentru sertar.
"Solutia salubra", edicteaza autorul, "ar fi fost una singura: clandestinitatea - tacerea demna a literaturii de sertar sau, daca te incumetai, samizdatul", dar, vine lespedea verdictului, in Romania "o literatura de sertar nu se dovedeste a fi existat si nu au fost constatate nici activitati samizdat". Sicriu batut in cuie, cripta inchisa, cimitir de razboi, puscarie sau lagar.
Cu alte cuvinte, scriitorii romani au preferat solutia insalubra. A concesiilor, a compromisurilor, a colaborationismului, publicarea insasi fiind proba suprema, dovada incontestabila a unei etern vinovate caderi la invoiala, fie ea si pe tacute, din ochi, ca intre banditi. Caci, asa cum scrie sever Eugen Negrici, "Dupa 1960, scriitorii si-au tiparit cartile in pofida prezentei cenzurii. Graba aceasta nedemna, joasa satisfactie a slugii tanjind sa-si legalizeze legatura cu stapanul, idioata credinta nationala, adevarata noastra credinta, care este aceea a mantuirii prin verb, si anume verbul Ťa se aranjať, si-au primit rasplata si pedeapsa aici, pe pamant".
Fericiti cei care n-au publicat nimic, a lor va fi imparatia literaturii!, s-ar putea exclama.
Iar culpa scriitorilor si a literaturii de pana in 1989 nu consta doar in aceasta cedare pe veci dezonoranta, fara echivoc marturisita de acceptarea tiparirii "in pofida existentei cenzurii". Desi restranse in timp la cel mult un sfert din durata perioadei comuniste, "poezia anilor 50 si proza realist-socialista a acelorasi ani" au otravit psihologic poporul roman, "au izbutit sa creeze mentalitate", in termenii lui Eugen Negrici. De-acolo s
