Nu-i poti deschide inima. Ramine tacuta si rece. Cu ochii uscati, de parca i-ar fi lehamite sa plinga in fata altuia, incapatinata sa-si pastreze cu grija fiecare lacrima, pentru ceasurile cind ramine singura, cu amintirile ei. Nemiscata ca o stinca, i-acolo de cind lumea. Una si aceeasi, pasind peste veacuri incet, dar cu staruinta de nestapinit. La 105 ani, Safta Jitea, din Pavalari, comuna Nereju, a capatat simturi rudimentare, ca niste cioburi de oglinzi aburite, in care viata trecuta abia se mai poate intrezari... Instinctul nu-i ajunge. Ar vrea sa-si priceapa formele sufletului, singurul care i-a slujit credincios ca o umbra, si care nu vrea deloc sa urce la cer. Inlauntrul lui, simturi nestiute i se ascut stingher, facind-o sa descopere cai nebanuite. Drumuri nestiute, singurele prin care mai poate auzi, vedea. Singurele prin care mai poate pipai lucruri mici, lucruri departate, dincolo de hotarul simturilor slobode... Ii este indiferent prezentul, zapada. Si cerul si toata lumea din jur. Alte vedenii i se perinda prin fata ochilor, estompate ca niste naluciri stranii pe care nu le poate opri si care, de asemenea, n-o mai intereseaza. Le urmareste sec, cu privire opaca, scobita in fata galbuie, fara pic de singe si incrustata de mina timpului... Oricit m-ar fi inspaimintat sau fericit lumea basmelor si-a povestilor copilariei, parca tot n-as fi crezut in existenta lor. Si totusi, intr-o odaie de la marginea pamintului, am trait farmecul tremurator al impresiilor de tot felul. "N-am crezut ca Dumnezeu ma va tine atita de mult. Ma gindeam ca oi muri azi, miine... si uite ca n-am mai murit deloc", spune Safta. Sta cu fata intoarsa spre fereastra, cu capul ridicat, ca sa impiedice prelingerea tristetii care-i dadea navala in ochi. "Se vede ca asa mi-a fost dat de la Dumnezeu...", mai sopteste, in timp ce de sub pleoapele inrosite, privirea sorbea orb albul lin in