Marina de Van nu stie multe. Nu stie nici macar sa faca o felatie cum trebuie. Altminteri n-ar fi regizat un scurtmetraj (Bien sous tous rapports) in care mami si tati o prind in flagrant si, contrariati de nepriceperea ei, ii predau live si cu lux de amanunte miscarea cu pricina. Mai mult decit atit, Marina de Van nu stie ca un singur lucru nu poate suporta Mihai Chirilov sa vada pe ecran: incizii in carne vie si singe. Marina de Van stie insa ca Mihai Chirilov este nitel masochist din fire si nu ar rata pentru nimic in lume un film in care protagonista transforma o obsesie onanisto-narcisista intr-un ritual de automutilare si autocanibalism. Si mai stie si ca acelasi Mihai Chirilov, sadic cum e, va gasi de cuviinta sa transforme o obsesie voyeurista intr-un ritual de exorcizare, scriind despre un film la care a tinut ochii mai mult inchisi decit deschisi si care nici macar n-a fost inclus in oferta Berlinalei, ci in market: Dans ma peau. Pe locuri, fiti gata, start: Esther are o viata de cuplu fara probleme si o slujba anodina, dar sigura intr-o firma de consultanta. Intr-o seara, se-mbraca in negru si merge la una dintre acele petreceri pariziene hip unde invitatii vorbesc mult si nu spun nimic. Dupa putina flecareala, abandoneaza ideea ca ar putea intilni pe cineva cu adevarat interesant si iese in gradina. Si merge, si merge, pina cind se impiedica intr-un morman de fiare vechi si ruginite si cade gramada peste ele.
Fara sa dea semne de durere, se ridica si se-ntoarce in toiul petrecerii, danseaza un pic, mai schimba o parola cu invitatii, dupa care, ca tot omul care a baut citeva pahare, merge la toaleta. Petele de singe de pe covor ii deschid, in fine, ochii: isi sfisie cracul pantalonilor si descopera tragedia. Se tamponeaza cu hirtie igienica, se clateste un pic, dupa care iese si se duce acasa. Ca si cum nimic nu s-ar fi intimplat. Abia a doua