Kevin Maher a fost cronicarul de film al revistei britanice The Face. Din februarie, anul acesta, nu mai este. Nu c-ar fi murit, Doamne fereste. Pur si simplu s-a saturat de meseria asta si s-a retras intr-un sat pescaresc din nord-estul Scotiei, pentru o vreme. Dar e ca si cum ar fi murit. Jean-Luc Godard e, probabil, usurat, si are toate motivele sa se apuce de un nou film. Repede-repede, pina nu se razgindeste Kevin si nu revine la vechile lui obiceiuri. Printre ele, si acela de a fi expediat ultimul film al scortosului cineast francez, Eloge de l’amour, folosind doar patru cuvinte: „Same shit. Different millenium.“
De-a lungul ultimilor cinci ani, in care primul lucru pe care-l citeam din The Face erau cine-capsulele lui Kevin, mi-a venit sa-l imbratisez si sa-l string de git cu egal aplomb. Nu de putine ori am fost tentat sa ma afiliez traditionalului Kevin Maher’s corner, gazduit in pagina de scrisori de la cititorii revistei, pentru a-i varsa laturi in cap si a-l indemna sa se lase de meserie si sa se retraga intr-un sat de pescari din nord-estul Scotiei. Dar, de fiecare data, m-am intors la el. Aveam nevoie de parerile lui ca de aer. Nu era genul care sa scoata filme de duzina din cosul de reduceri si sa faca din ele mari capodopere – desi, daca mi-aduc bine aminte, cronica lui pozitiva, „stupid de pozitiva“, la „stupid de radiosul“ Dude, Where’s My Car? m-a legat de el pe viata. Prefera, mai degraba, sa ingroape in trei sentinte filme care-i inflamau pe colegii lui de breasla (printre care ma aflam si eu, din cind in cind). L-am urit cind a facut din Moulin Rouge un „divertisment gol de orice semnificatie“, dar imediat mi-am zis: „Bai, asta-i tipul caruia i-a placut Dude, remember?“ Si l-am iertat. Mai ales ca, presimtindu-si sfirsitul, a mai avut puterea, cu doua luni inainte de retragerea definitiva din paginile revistei, sa puna la zid ideea
