pietà

se topeşte agonia pe munţii Atlas

dintre umerii tăi: fixez într-o clipă scrisoarea

esenţială

aduc, la marginea patului, euharistia şi atâta apă

că oasele tale se spală în râu;

în sala bronzurilor intru apoi, cu tine, pe braţe;

nu privi înainte, e doar lumina lui Dumnezeu naturală

care trage din iluzia absolută a chipului tău

dă-mi mâna, chiar deosebite de-un veac şi de atâta

lumină,

vom trece peste moarte, în două:

îmi trag sufletul în locul tău; trec degetele'mi-laser

peste răni şi aerul încet ţi le dizolvă în etherul

pantocrator

între două solstiţii, între două echinocţii

te îmbrac în oglinda

'n ale cărei ape nu creşte decât trunchiul

cu o mie de crengi

melancolia

deschid apoi muntele: ecoul

şi treniile iernii se-aud la mine, în sanctuar;

te ascund în aerul tare şi în miezul de noapte

deschid şi rup adânc din marea respiraţie

o leg cu migală de tot sistemul tău;

îţi dau apoi pământul ca de înnoptare:

efemeră aici, absolută în moarte

tu

opus pentru violoncel

şi orchestra de cameră

mă întreb uneori dacă Antonin Dvoéák

n-a scris pentru tine acel op din atmosfera

albă

de puţină cronologie e nevoie acum

când, în asceza serii,

exersezi cadenza din concertul final

dar unde-i orchestra, întreb

de sub coroana de spice, în timp ce o moleculă de apă,

de pe fruntea ta, îşi desface în hăuri formula chimică

din haloul arhetipal;

e mereu în altă parte ceea ce vrem, spui tot mai stins

şi, cu-o mişcare de arcuş, înscrii

într-un cerc domol curcubeul

ce bea din rouă, în numărul p

şi-i absolut pragul de ether al casei

nu te mişca, lanţurile de la glezne se aud

în cealalt