Vorbind despre „Europa de miine“, Denis de Rougemont exclama, acum treizeci de ani: „Daca privim Europa de departe, vedem foarte clar ce este ea. Daca cineva ne priveste, de exemplu, din perspectiva Statelor Unite, este limpede ca sintem cu totii europeni. [...] Daca cineva priveste Europa de aproape, atunci ea dispare. Asta seamana cu povestea biologului care dorea sa studieze un elefant la microscop, si nu a putut gasi niciodata «unitatea obiectului studiat»“. Mai departe, concluziona: „Vom construi Europa pe regiuni [...] politica Uniunii Europene trebuie sa aiba in vedere stergerea granitelor interetnice si promovarea diversitatii“ (Denis de Rougemont, Lettre ouverte aux européens, Editions Albin Michel, 1970).
Ar duce aceasta „stergere a granitelor interetnice“, aceasta „federalizare“ si, implicit, regionalizare la o Europa mai unita, atunci cind este privita „de aproape“? Vom incerca, in cele ce urmeaza, sa dezvoltam citeva argumente si sa vedem daca masurile de descentralizare din tarile Central- si Est-europene pot da nastere unei mai bune politici de cooperare culturala, si daca pot antrena participarea la marele proiect european.
Iesite de sub dominatia unui sistem exclusiv centralizat, fostele tari comuniste au descoperit, imediat dupa 1990, diferite posibilitati de a efectua schimbari de structura care sa creeze factori decizionali autonomi la nivel regional si local. Confruntindu-se in diverse momente cu crize sociale si economice, cu probleme de identitate nationala si cu incertitudini la nivelul central, statal, autoritatile publice locale si regionale din Estul Europei au pus la punct, incet, dar sigur, masuri drastice prin care sa puna capat sistemului centralizat si sa plaseze autoritatea pe umerii unor agenti locali puternici, activi (fie ei in domeniul economic sau cultural). Orasele si regiunile au devenit „puncte de atractie“,
